StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Informatia - te scoate din incurcaturi
DREPT

Dreptul reprezintă un ansamblu de reguli de comportare în relațiile sociale, al căror principal caracter este obligativitatea - la nevoie impusă - pentru toți membrii societății organizate. Aceasta categorie conţine articole şi resurse juridice de interes, referate, legislaţie, răspunsuri juridice, teste de Drept.

StiuCum Home » DREPT » drept penal
Trimite articolul prin email Principiul legalitatii consacrat prin art. 7 din conventia europeana a drepturilor omului si obligatiile impuse statelor membre : Drept penal Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Principiul legalitatii consacrat prin art. 7 din conventia europeana a drepturilor omului si obligatiile impuse statelor membre



Principiul legalitatii consacrat prin art. 7 din Conventia europeana a drepturilor omului si obligatiile impuse statelor membre

ABSTRACT. The Legality Principle referred by art. 7 of the European Convention of Human Rights and the Obligations of member States. The article treats the principle of legality of retribution and incrimination, starting from the provisions of art. 7 of the European Convention on Human Rights (ECHR). With regard to the incidence of this text, the author ascertains that, in spite of a wording very close to that of art. 6, the Court's jurisprudence does not entirely overlap the applicability sphere of art. 6 and art. 7. Notwithstanding the critics addressed to the Court due to the exclusion of multiple domains from the sphere of incidence of art. 7, the author asserts that the entire human rights protection mechanism is marked by the principle of legality, as almost any restriction of a right laid down in the Convention must satisfy the condition of legality in order to be licit. in what regards the matter of the right provided by art. 7, the article concentrates on the notion of law, analyzed through a double perspective: a formal one, which points to the categories of acts that can be considered laws, and a material one, that points to the qualities that a regulation must own in order to be considered source of law. Formally, the author concludes that, classical sources of law aside, jurisprudence can constitute law in the sense of art. 7 of the Convention, if it fulfills the material requirements of this notion. From this viewpoint, the prerequisite paramount to determining the concrete matter of the principle of legality is the predictability of the judicial norm. The author examines the effects of the principle of legality — lex certa, lex praevia, lex stricta and lex scripta -presented both through referrals to the European Court's jurisprudence on the subject, and to the Romanian criminal law. From this perspective, the predictability of the norm, the author maintains that some apparent violations of the principle of legality, such as the intervention of acts from the Executive in penal matter, the assimilation of an omission as an illicit action, the retroactivity of the jurisprudence etc., are not actually genuine infringements upon legality, because surpassing the strict legal background in order to punish an act is a predictable measure. Thus, if at the time of committing an act, its illicit character could be predicted, the punishment of such act through the extension of the sphere of incidence of the written law cannot be counter to the necessity of legality. Finally, the author notes that neither the Court of Strasbourg, nor the Romanian courts have a courageous enough approach towards employing the principle of legality, especially in what concerns the obligation of assuring the predictability of the norm, through its accurate enunciation.



1. Generalitati

Principiul nullum crimen, nulla poena sine lege, care fundamenteaza interzicerea legilor penale retroactive, sta la baza dreptului penal modem si este consacrat in termeni identici de catre Conventiile privind drepturile fundamentale (art. 7 din Conventie si art. 15 din Pactui international privind drepturile civile si politice). Textui art. 7 din Conventie dispune ca Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acfiune sau o omisiune care, in momentui in care a fast savdrfita, nu constituia o infractiune, potrivit dreptului national sau international, De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severd decat aceea care era aplicabila in momentui savarsirii infracfiunii. in ciuda formularii sale exprese, conform Curtii, art. 7 nu se limiteaza la interzicerea aplicarii retroactive a normelor de drept penal in defavoarea acuzatului, ci consacra, de asemenea, in termeni mai generali, principiul legalitatii mcriminarii si pedepselor .

Principiul legalitatii este considerat unanim ca unul dintre principiile fundamen-tale ale civilizatiei juridice europene, fiind inclus de multa vreme in legislatia tuturor statelor europene3 si in tratatele Internationale in materie penala, fapt ce explica numarul foarte redus al hotararilor Curtii ce vizeaza acest aspect. Parte a ius congens, principiul legalitatii are un caracter absolut, afirmatie ce nu poate fi contrazisa de prevederile paragrafului 2 din textui sau, asa cum vom vedem mai jos.

Istoric vorbind, principiul legalitatii a aparut ca reactie la dreptui medieval care acorda judecatorului puterea suverana de a aprecia care fapte sunt infractiuni si care nu, precum si pedeapsa aplicabila. Abandonata aprecierii judecatorului, pedeapsa a devenit nedeterminata si aleatorie. Aceasta incertitudine a fost cu atat mai ingrijo-ratoare cu cat pedepsele erau de o foarte mare diversitate si, pentru infractiunile grave, de o mare cruzime. in secolul Luminilor, arbitrariul judecatorilor a devenit sinonim cu capriciul si injustitia. De aceea, progresiv, a inceput sa se afirme ideea dupa care incriminarea unei fapte trebuie realizata doar prin lege. Afirmata intai de Montesquieu, reluata de Beccaria, ideea si-a gasit consacrarea odata cu inscrierea sa in Declaratia drepturilor omului din 1789 si in Codul penal francez din 1810, dupa care a fost preluata in legislatia tuturor statelor europene . Principiul a fost adoptat si de legislatia penala romana, odata cu legislatia penala din 1864, fiind prezent de atunci in reglementarile noastre penale permanent, cu exceptia unei perioade in timpul regimului comunist. La ora actuala, in dreptui roman, principiul legalitatii este garantat atat prin prevederile art. 23 alin. (9) din Constitutie cat si prin cele ale art. 2 C. pen.

Existenta acestui principiu are la baza atat justificari ce tin de politica penala a statelor, cat si ratiuni de natura criminologica. Astfel, impunand, asa cum vom vedea, obligatia defmirii dare a infractiunilor, legalitatea incriminarii este una dintre garantiile esentiale ale dreptului la libertate si la securitatejuridica. in acelasi timp, impunand ca infractiunile si pedepsele sa fie stabilite doar prin lege, principiul legalitatii este justificat prin faptui ca valorile sociale protejate de catre dreptui penal nu pot fi determinate deceit 323j92d de reprezentantii corpului social din care emana , consti-tuind astfel o piedica in calea arbitrariului la care e prezumat a fi tentata puterea executiva. in fine, criminologic vorbind, existenta unor norme legale, accesibile si dare are si un rol pedagogic, permitand cunoasterea si valorificarea valorilor sociale protejate prin legea penala . Cu alte cuvinte, existenta principiului este, in principal, construita pe doua fundamente aflate in structura intima a unui stat de drept:

securitateajuridica si increderea in lege.

II. Domeniul de aplicabilitate

Din formularea principiului si a textelor care il reglementeaza se desprinde cu evidenta concluzia dupa care acesta este aplicabil doar in materie penala. in principiu, pentru determinarea notiunii de ,,pedeapsa penala' trebuie facut apel la domeniul de aplicabilitate al art. 6. Notiunea de ,,materie penala' este un concept autonom al carui continut se determina pe baza a trei criterii: eel al calificarii interne, al naturii faptei si al naturii pedepsei. Nu revenim aici asupra acestor criterii si asupra jurisprudentei care le-a dezvoltat, marginindu-ne sa afirmam ca, in principiu, art. 7 se aplica doar acelor sanctiuni care sunt pedepse in sensul propriu al termenului, excluzand alte masuri care se iau in materie penala, precum liberarea conditionata.

Totusi, anumite observatii suplimentare se impun.

In primul rand, trebuie mentionat ca, in opinia organelor de la Strasbourg, art. 7 este aplicabil doar atunci cand procesul penal conduce la o hotarare de condamnare. Avem unele rezerve fata de o astfel de abordare. E perfect adevarat ca, in lipsa unei hotarari de condamnare, persoanei in cauza nu i s-a aplicat nicio pedeapsa, astfel incat ar parea inutila discutia despre legalitatea incriminarii si a pedepsei. Totusi, la o privire mai atenta se poate constata ca o astfel de abordare risca sa conduca, in anumite circumstante, la situatii ce contravin ratiunilor ce justifica existenta princi-piului. Spre exemplu, in raport de dreptui roman, ne putem imagina situatia in care o persoana fara discemamant este achitata din cauza iresponsabilitatii sale, insa se dispune intemarea medicala. Intrucat aceasta sanctiune presupune o privare de libertate, in sensul art. 5 § 1 lit. e), ea este o sanctiune penala, in sensul jurisprudentei Curth, care a stabilit ca orice masura privativa de libertate este o sanctiune cu caracter penal. Daca sanctiunea s-a aplicat retroactiv sau existenta unei fapte preva-zute de legea penala s-a stabilit prin analogic, credem ca art. 7 ar fi violat, chiar daca nu exista o hotarare de condamnare. in plus, credem ca, din simpla derulare a unui proces penal in cadrul caruia se discuta despre sanctionarea penala a unei persoane pe baza unei legi retroactive ori pe baza de analogic decurge o atingere serioasa a principiului securitatii juridice, care fundamenteaza principiul legalitatii1 . Daca CEDO sanctioneaza incalcarea unor reguli procedurale, precum celeritatea procedurii, indiferent de existenta unui prejudiciu procedural pentru partea in discutie, atunci credem ca ar trebui sa sanctioneze si violarea art. 7, chiar daca procesul penal s-a finalizat cu o hotarare de achitare.

In al doilea rand, analizand cele cateva decizii si hotarari care au vizat domeniul de aplicabilitate al art. 7 se poate usor constata ca zona de incidenta a acestuia nu se suprapune perfect peste eel al materiel penale la care face referire art. 6. Astfel, chiar daca CEDO a stabilit caracterul de pedeapsa penala a confiscarii bunurilor obtinute printr-o fapta prevazuta de legea penala1 , pe baza unui rationament similar cu eel utilizat pentru a determina campul de aplicabilitate al art. 6, organele de la Strasbourg s-au dovedit mai retinute in raport de alte sanctiuni. Spre exemplu, s-a considerat ca art. 7 nu se aplica pentru faptele ce au fost sanctionate cu interdictia de a intra pe teritoriul unui stat , cu anumite sanctiuni disciplinare, cu dizolvarea unui partid politic sau cu inregistrarea, dupa executarea pedepsei si pe o perioada nedeter-minata, pe o lista cu persoane ce au comis abuzuri sexuale asupra copiilor.

Aceasta usoara contradicte intre jurisprudenta consacrata art. 6 si art. 7, precum si lipsa de radune a excluderii unor masuri din campul de aplicabilitate al art. 7, a condus unii autori sa fonnuleze critici virulente la adresa Curtii. Suntem perfect de acord cu autorul citat ca, in ciuda unei solutii contrare a Curtii, art. 7 ar trebui sa fie aplicat macar pentru arestarea preventive, date fund consecintele pe care aceasta Ie produce asupra persoanei si a faptului ca, de multe ori, ea constituie o forma de executare a pedepsei inainte de pronuntarea acesteia. Cu toate acestea, nu suntem atat de fermi in formularea unor critici, intrucat oricum legalitatea unor astfel de masuri -arestarea, expulzarea, amenda, confiscarea etc. - este garantata. in jurisprudenta Curtii. Anuntim faptui ca atat art. 5, cat si art. 8, 9, 10, 11 sau 1 din Protocolul nr. 1, ce ga-ranteaza drepturi carora li se aduce atingere prin astfel de masuri, limiteaza aceste atingeri. Una dintre limite este faptui ca masura sa fi fost prevazuta de lege, iar aceasta sintagma a primit din partea Curtii un continut identic cu eel care rezulta din aplicarea art. 7. in consecinta, desi e criticabil faptui ca arestarea pe baza unei norme retroactive nu constituie o violare a art. 7 din cauza lipsei de competenta materials a Curtii, o astfel de ipoteza este oricum o violare a art. 5 din Conventie, intrucat orice privare de libertate a unei persoane care nu este prevazuta de legea intema constituie o incalcare a dreptului la libertate si siguranta garantat prin art. 5.

III. Continutui principiului legalitatii

In formularea sa clasica, principiul legalitatii poate fi sintetizat in formula lansata de Beccaria: nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. In consecinta, principiul legalitatii impune obligatii atat in sarcina legiuitorului - care trebuie sa adopte legea - cat si in sarcina puterii judecatoresti - care nu trebuie sa o aplice dincolo de continutui acesteia. Aceste obligapi sunt legate de notiunea de lege, care va fi detaliata mai jos, inainte de a determina in concret obligatiile care se impun puterii de stat. Inainte de aceasta, trebuie insa subliniat faptui ca principiul legalitatii este privit ca un drept fundamental al persoanei. in consecinta, nu exista nicio violare a principiului atunci cand aparenta incalcare a regulilor pe care Ie presupune creeaza persoanei in cauza o situatie mai favorabila. Tocmai de aceea, incalcari aparente ale iegalitatii, precum analogia in favoarea inculpatului, cutuma in favoarea acestuia ori aplicarea retroactiva a legii penale mai favorabile nu constitute atingeri ale art. 7, motive pentru care nu Ie vom trata in cadrul obligatiilor statului. in al doilea rand, amintim faptui ca principiul legalitatii are o valoare constitutionals, in consecinta, orice norma juridica care vine in contradictie cu el este o norma neconstitutionala, fapt care nu trebuie pierdut din vedere.

1. Notiunea de lege

Pentru a defini notiunea de lege in viziunea Curtii, trebuie distins intre un aspect formal si unul material pe care Ie implica conceptui european, autonom, de ,,lege'.

in raport de aspectui formal al notiunii de lege, Curtea subliniaza faptui ca acesta corespunde celui utilizat in alte texte ale Conventiei si inglobeaza atat dreptui de origine legislativa, cat si dreptui de origine jurisprudentiala. Solutia Curtii este logica din mai multe puncte de vedere. in primul rand, nu trebuie uitat faptui ca unul dintre obiectivele Curtii este acela de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor Conv.E.D.O. Or, in Europa exista si state in care principalul izvor de drept este precedentui judiciar, precum Marea Britanie sau Irianda. Mai mult, in aproape toate statele Europei continentale exista diverse categorii de hotarari judecatoresti care sunt izvoare de drept, fiind obligatorii pentru toate instantele. in aceasta categorie intra, de regula, hotararile instantelor constitutionale si, acolo unde exista, hotararile doctrinare ale instantelor supreme, in al doilea rand, la ora actuala, la formarea unei legi nu participa doar puterea legislativa, pe fondul erodarii modeme a separatiei puterilor in stat, prin inlocuirea acestui principiu cu eel al cola-borarii puterilor in stat. De aceea, in procesul de emitere a legislatiei sunt implicate atat organe ale puterii executive, cat si cele legislative, in plus, prin interpretarea realizata in salile de judecata se dezvolta textui de lege abstract, adaugandu-se, de multe ori, valente noi acestuia. Jurisprudenta Curtii s-a pliat la aceasta noua realitate. Curtea a evitat sa ierarhizeze aceste puteri ale statului, refuzand sa impuna doar legea formala, adoptata de legiuitor, ca si izvor de drept32. in fine, dupa cum vom preciza mai jos, Curtea a afirmat ca nu se poate impune statelor adoptarea unor norme juridice care sa nu aiba nevoie de un anumit grad de interpretare specializata, pentru a putea fi aplicate la situatii concrete. Or, in conditiile in care aceasta interpretare se realizeaza de catre instantele de judecata si intr-o buna masura de doctrina reducerea notiunii de lege la normele adoptate de legiuitor ar conduce la necesitatea reducerii, in mare masura, a rolului judecatorului. Astfel, anularea posibilitafii acestuia de a interpreta legea contravine traditiei juridice a statelor europene, iar Curtea nu poate compromite astfel de traditii.



In consecinta, din punct de vedere formal, prin ,,lege', in sensul art. 7 se va inte-lege nu doar legea in sensul strict al termenului, ci dreptui aplicabil intr-o situatie data, incluzand dreptui creat pe cale jurisprudentiala. E adevarat ca, incercand sa nu atinga fundamentale sistemului pe care s-a construit dreptui britanic, Curtea a adus o atingere dreptului statelor continentale, care neaga traditional rolul de izvor de drept al deciziilor judecatoresti. Totusi, argumentele de mai sus impun o astfel de con-cluzie, iar conditiile materiale ale ,,legii', in sensul Conventiei, pe care Ie vom prezenta imediat, limiteaza series interventia jurisprudentei in categoria izvoarelor de drept. in consecinta, la ora actuala, Curtea considera ca, in domeniile acoperite de dreptui scris, ,,legea' este textui in vigoare, astfel cum a fost interpretat de catre instantele competente. in fine, mai trebuie mentionat doar faptui ca in notiunea formala de ,,lege' intra si cutuma intemationala, cu atat mai mult cu cat, in dreptui international public, ii este admisa calitatea de izvor de drept, precum si celelalte izvoare de drept international, despre care vom discuta pe larg intr-o alta sectiune.

Din punct de vedere material, Curtea a precizat extrem de constant ca, pentru a exista o lege in sensul Conventiei, nu este suficienta existenta formala a acesteia, ci norma juridica trebuie sa indeplineasca doua condith materiale suplimentare:

accesibilitatea si previzibilitatea.

Accesibilitatea este acea conditie care tempereaza indiferenta Curtii fata de forma legii, la care faceam referire mai sus. Aceasta pentru ca, potrivit instantei europene, orice persoana trebuie sa dispuna de mformatii suficiente cu privire la normele juridice aplicabile unei situatii date. Cu alte cuvinte, orice persoana trebuie sa poata avea acces la textui legii aplicabile pentru ca norma juridica sa poata produce efecte fata de aceasta. Accesibilitatea se realizeaza prin publicarea normelor juridice in jumalul oficial al statului sau in alte publicatii accesibile oricui. in consecinta, normele juridice care sunt publicate in anumite circumstante speciale, astfel incat ele sunt disponibile doar pentru administrate - directive cu caracter administrativ etc. -nu pot fi socotite legi intrucat nu realizeaza conditia accesibilitatii. Dupa cum precizam mai sus, notiunea de ,,lege' inglobeaza si jurisprudenta, in raport de care subliniem ca si aceasta trebuie sa indeplineasca conditia accesibilitatii. Accesibili­tatea jurisprudentei in statele in care acesteia nu ii este recunoscuta calitatea de izvor de drept se ifealizeaza in alte conditii decat cea a legilor emise de Parlament. Astfel, pentru ca exigent accesibilitatii sa fie realizata, trebuie cajurisprudenta respectiva sS indeplineasca anumite conditii: sa fie legata de o norma juridica dintr-o lege emisa de organul legislativ; sa fie constants si unanima; sa fie abundenta; sa fie publicata, indiferent de modalitatea de publicare aleasa. Doar in aceste conditii, hotararile judecatoresti dintr-un stat al Europei continentale pot trece ca fund accesibile, astfel incat sa poata fi considerate ca lege, in sensul art. 7 din Conventie.

Previzibilitatea legii implica, in general, formularea acesteia in astfel de termeni si conditii incat orice persoana sa ii poata anticipa efectele. Cu alte cuvinte, pentru ca o norma juridica sa poata fi considerata ,,lege' in sensul Conventiei, este necesar ca aceasta sa fie elaborata in termeni suficient de clari si precisi pentru ca situatiile in care se va aplica si consecintele pe care Ie va produce aplicarea sa sa fie previzibile. Importanta criteriului previzibilitatii este data de faptui ca multe legi utilizeaza formulari vagi si nedeterminate. O astfel de imprecizie nu este intotdeauna condamnabila, intrucat nu e posibil ca o norma juridica sa prevada orice ipoteza care s-ar putea sa apara in viata sociala si sa defineasca cu o precizie absoluta orice termen utilizat. Mai mult, Curtea a afirmat ca o anumita doza de imprecizie nu este neaparat un lucru indezirabil, intrucat o rigiditate excesiva in redactarea legilor poate conduce la crearea unor normejuridice inadaptabile la schimbarile intervenite in societate.

Gradul de previzibilitate a legii trebuie apreciat in lumina ,,experientei juridice ordinare', astfel incat marja de apreciere lasata autoritatilor de stat pentru inter-pretarea normelor juridice interne este destui de redusa Curtea impunand un nivel de prudenta ridicat, in considerarea intereselor aflate in joc. Faptui ca previzi-bilitatea se apreciaza pomind de la experientajuridicfi comuna este firesc, in conditiile in care, de regula, legea se adreseaza tuturor persoanelor, nu doar celor care au nivel de pregatire juridica superioara.

In schimb, atunci cand legea priveste anumite domenii profesionale speciale, situa(ia este diferita, fiind evident ca o persoana care isi desfasoara activitatea intr-un domeniu determinat are o permeabilitate mult mai mare la utilizarea unor notiuni imprecise, care insa privesc domeniul sau de activitate. Curtea a mers chiar un pic mai departe atunci cand a afirmat ca nofiunea de previzibilitate depinde intr-o mare masura de confinutui textului in cauza, de domeniul pe care il acopera, precum si de calitatea destinatarilor legii. Previzibilitatea nu se opune faptului ca persoana in cauza safie nevoita sa recurga la consiliere pentru aputea evalua consecinfele unei acfiuni determinate. Aceasta este cu atat mai adevarat in cazul legilor care vizeaza domenii profesionale, adresandu-se unor persoane obisnuite sa fie prudente cu modalitatea in care isi exercita profesia .

Desi caracterul rezonabil al acestui rationament al Curtii nu poate fi pus in discutie, credem ca aplicarea sa in practica trebuie realizata cu o doza mai mare de prudent decat a inteles Curtea sa impuna prin hotararea mai sus citata. Astfel, dupa parerea mea, afirmaria Curpi ar putea suporta doua tipuri de critici. in primul rand, atunci cand afirma ca previzibilitatea legii nu se opune obligate! unei persoane de a solicita consiliere juridica, Curtea ignora faptui ca multe dintre actele unei persoane sunt, mai mult sau mai pu}in, spontane, astfel incat obligatia acesteia de a se informa anterior riscS sa se transforme, de multe ori, intr-o obligate imposibil de mdeplinit. in al doilea rand, de multe ori, nici macar daca o persoana se informeaza apeland la consi­liere profesionala, nu exista certitudinea faptului ca aceasta va primi interpretarea corecta a legii. A impune unui profesionist, asa cum a facut Curtea' prin hotararea Cantoni, sa anticipeze evolutia jurisprudentei instantei supreme, ni se pare excesiv. Sunt nenumarate situatii in care interpretarea unei norme face obiect al dezba-teriijuridice ori a unor hotararijudecatoresti divergente. Or, pentru a lua un exemplu concret din hotararea Cantoni, dacS una dintre instance care au analizat cauza nu a fost in masura sa fie pe pozitia Curtii de Casatie, consideram ca este excesiv sa i se impuna unui comerciant o clarviziune mai larga decat unui judecator. In fine, mai trebuie precizat ca obligatia de consiliere poate fi realizata la un alt nivel de un gigant comercial dintr-un domeniu dat, prin raportare la un comerciant marunt ce activeaza in acelasi domeniu. De aceea, credem ca viziunea Curtii, desi corecta pana la un punct, trebuie aplicata cu o prudenta speciala.

In concluzie, ,,legea' include atat legea emisa de Parlament, cat si jurisprudenta, cu conditia ca norma juridica astfel formata sa fie accesibila si previzibila. Obligatiile concrete ale statelor se determina plecand de la aceste coordonate si vizeaza necesitatea respectarii a patru imperative: lex certa, lex praevia, lex stricta si lex scripta. Le vom supune analizei in cele ce urmeaza. ;

2. Lex scripta

Principiul legalitatii impune, in primul rand, o limitare a izvoarelor de drept penal atat in ceea ce priveste actele prin care se incrimineaza anumite fapte, cat si cu privire la actele prin care se stabilesc si se aplica pedepse. Asa cum am vazut mai sus, unde am discutat despre continutui formal al notiunii de ,,lege', Curtea admite ca si izvoare de drept doar legea si hotararile judecatoresti, cu precizarea ca acestea din urma pot avea, in principiu, doar rolul de a interpreta legea. Ideea Curtii provine din atitudinea sa generala care sa limiteze la maxim rolul puterii executive, suspec-tata permanent de tentatia arbitrariului. in consecinta, raportandu-ne de aici incolo strict la situatia dreptului penal roman sunt izvoare de drept urmatoarele categorii de acte: Constitufia fi legile emise de Parlament, tratatele Internationale, hotararile judecatoresti, unele acte ale puterii executive si cutuma. Acestea trebuie sa prevada atat fapta care este incriminata, cat si sanctiunea in cazul nerespectarii interdictiei de a comite actele incriminate.

Constitutia si legile emise de Parlament sunt acceptate unanim ca izvoare principale de drept penal. Actele care intra in aceasta categorie nu ridica, in principiu, probleme reale sub aspectui lex scripta3.

Tratatele Internationale. Una dintre descoperirile secolului XX este intrepatrun-derea dreptului international cu eel penal, odata cu aparitia tratatelor internationale care incriminau fapte cu caracter penal. Asumarea de catre comunitatea intema-tionala a robei de judecator care sanctioneaza persoane fizice a ridicat probleme speciale in conditiile in care, doar foarte recent, astfel de conventii stabileau pedepse pentru faptele ce Ie incriminau. Pentru a determina exact incidenta acestor acte in dreptui penal roman, trebuie facuta o dubia distinctie. in primul rand, trebuie distins intre tratatele directe si cele indirecte. Primele sunt acelea care produc efecte directe in dreptui intern, stabilind drepturi si obligatii in sarcina persoanelor, in timp ce tratatele indirecte sunt cele care impun statului adoptarea unei legi care sa produca efecte directe asupra persoanelor. De asemenea, trebuie distins intre tratatele ratificate de Romania si eel neratificate de statui roman. in cazul celor ratificate si a celor indirecte izvorul de drept penal nu este textui tratatului, ci legea de ratificare on legea adoptata in urma ratificarii tratatului indirect, astfel ca nu apar probleme speciale. Tratatele internationale directe, neratificate de statui roman, pun anumite probleme, daca ne raportam la prevederile art. 7 din Conventie. Acesta afirma ca, pentru ca prevederile sale sa fie respectate, incriminarea unei fapte trebuie sa fie prevazuta in dreptui intern sou (s.n. - R.C.) in dreptui international. Or, o interpretare stricta a acestei prevederi ar implica faptui ca statele sa poata pronunta condamnari pentru fapte sanctionate printr-un tratat international direct, chiar daca acesta nu a fost ratificat. Credem ca o astfel de interpretare nu poate fi admisa. in acest context, amintim faptui ca, potrivit art. 53 din Conventie, aceasta nu poate fi interpretata in sensul in care ar reduce garantiile drepturilor fundamentale din dreptui intern. Or, inter-pretarea sistemica a prevederilor art. 11 si 72 din Constitutie ne permite sa constatam ca un tratat naratificat nu poate fi sursa unei legi de incriminare. De aceea, se poate considera ca dreptui roman creeaza o garantie in plus fata de art. 7, astfel incat doar tratatele ratificate pot fi legi de incriminare.



Hotararile judecatoresti. Dupa cum afirmam in randurile de mai sus, unele hotarari judecatoresti sunt, in opinia noastra, izvoare de drept penal. Hotararile Curtii Constitutionale prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante au rolul de a Ie abroga, astfel incat sunt cu certitudine izvoare de drept. Deciziile promulgate de instanta suprema cu privire la recursurile in interesul legii au, in opinia noastra, aceeasi valoare. Aceasta pentru ca ele stabilesc o interpretare uniforma a dispozidilor legale, obligatorie pentru instantele de judecata, potrivit prevederilor art. 4144 C. proc. pen. Or, dupa cum am vazut mai sus si pentru motivele expuse acolo, este logic ca hotararile judecatoresti sa fie izvor de drept. in lipsa interpretarii oferite cu ajutorul lor, o parte din normele legale ar ramane cu un grad de previzibilitate prea scazut pentru a se realiza imperativele impuse de principiul legalitatii. Deciziile pronuntate in urma unor recursuri in interesul legii sunt forma perfects de realizare a tuturor aspectelor materiale ale legii: sunt obligatorii, sunt publicate in Monitorul Oficial si determina cu exactitate modul de aplicare al normei penale. Practic vorbind, ele joaca rolul unei jurisprudence constante si unanime. Credem ca, daca se admite rolul de izvor de drept al cutumei ca si mijioc de interpretare a unei norme, se poate admite acelasi rol pentru jurisprudenta Constanta, macar pentru faptui cfi este mai certa, mai accesibila si mai previzibila decat o simpla cutumS. in consecinta, dupa parerea noastra, jurisprudent Constanta si unanima, precum si deciziile ICCJ privind recursurile in interesul legii sunt izvoare de drept penal.

Acte ale puterii executive. Dupa cum spuneam anterior, din cauza riscului de arbitrariu pe care il implica orice acte ale puterii executive, actele acesteia ar trebui excluse din sfera izvoarelor de drept penal care incrimineaza fapte. Totusi, exista unele ipoteze in care acte ale puterii executive apar ca si surse ale incriminarii unor fapte. O prima ipoteza este cea a ordonantelor de urgenta. Fara a mai intra aici in discupile privind admisibilitatea si conditiile interventiei acestora in domeniul legilor organice mainte de modificarea Constitutiei, credem ca se impun cateva precizari.

Atunci cand ordonanta este aprobata de catre Parlament, putem considera ca acest acord confirms lipsa de arbitrariu din prevederile normei de incriminare. Atunci cand ordonanta este respinsa ori aprobata cu modificari, situatia este diferita dupa cum prin ordonanta s-a creat o situatie mai avantajoasa sau nu in favoarea unei persoane. Daca textui ordonantei favoriza persoana prin raportare la legea anterioara, atunci ordonanta este admisibila sub aspectui principiului legalitatii, intrucat nu poate aduce atingere unui drept fundamental al persoanei, cat timp ii creeaza un avantaj. Daca ordonanta ii creeaza o situatie dezavantajoasa, respingerea ei produce oricum efecte retroactive, prin aplicarea legii posterioare mai favorabile, astfel meat nu va produce efecte importante asupra persoanei in cauza. in consecinta, practica ordonantelor de urgenta este, in principiu, compatibila cu principiul legalitatii.

In schimb, utilizarea normelor cadru ridica ceva mai multe probleme din acest punct de vedere. In cazul acestui tip de norme, dispozitia din legea de incriminare se completeaza cu alte acte juridice, de regula cu acte ale executivului. in consecinta, norma de incriminare este compusa atat dintr-o lege, cat si dintr-un act al execu­tivului, caz in care acesta din urma devine izvor de drept penal. Prezentand o serie de avantaj e ce tin de o politics penala sanatoasa, ni se pare imposibil sa se poate afirma necesitatea renuntarii la utilizarea normelor cadru, in considerarea faptului ca ele au o parte a dispozitiei lasata la aprecierea discretionara a executivului. in acelasi timp insa, interventia puterii executive in incriminarea unei fapte ar trebui limitata la maxim. in opinia noastra, pentru a putea fi respectate exigentele principiului legalitatii ar trebui ca actui executivului ce completeaza o norma cadru sa indeplineasca o cvadrupla conditionare:

• actul sa fie accesibil, pentru a putea fi socotit izvor de drept penal, ceea ce implica publicarea acestuia;

• recursul la o norma cadru sa fi fostjustificat de imperative ale politicii penale;

• elementele esentiale ale normei de incriminare sa se regaseasca in norma cadru si nu in actui ce o completeaza. Interventia executivului ar trebui sa aiba ca obiect doar aspecte tehnice ale faptei in cauza;

• actul prin care se completeaza norma cadru sa poata fi supus controlului judiciar, sub aspectui legalitatii sale, pentru a se evita riscul de arbitrariu.

Cutuma. Rolul cutumei in dreptui penal este admis de ceva vreme in doctrina straina, fund resimtit recent si in cea romana. Exista unanimitate de opinii dupa care cutuma nu poate constitui sursa unei incriminari. in schimb, cutuma poate fi sursa unei nesanctionari penale a unor fapte, astfel incat, raportat la principiul legalitatii, legea care incrimina o astfel de fapta nu mai poate fi considerata izvor al incriminarii. De aceea, orice condamnare pentru o asemenea fapta ar fi contrara principiului legalitatii. Explicatia este simpla: in masura in care exista o practica constants si indelungata de nesanctionare a unor comportamente, legea care Ie incrimineaza isi pierde previzibilitatea, astfel ca nu mai poate fi considerata ,,lege' in sensul art. 7 din Conventie. in plus, cutuma intervine ca si mijioc de interpretare a legilor.

in consecinta, in dreptui roman pot constitui izvor al unei incriminari doar legea organica si Ordonanta de urgenta, pana la momentui aprobarii sale. Restui izvoarelor de drept nu sunt niciodata sursa a unor incriminari:

a) Constitutia, pentru ca nu cuprinde astfel de dispozitii;

b) tratatele Internationale, pentru ca legea izvor al unei eventuale incriminari ar fi legea de ratificare;

c) hotararile judecatoresti, pentru ca ele pot doar interpreta legea;

d) acte ale executivului, altele decat ordonantele de urgenta, pentru ca acestea pot doar completa legea cu anumite aspecte de ordin tehnic;

e) cutuma, pentru ca poate ajuta doar la interpretarea legii penale de incriminare. in schimb, pe langa lege, pot constitui izvoare ale dezincriminarii:

a) hotararile de constatare a neconstitutionalitatii unei norme de incriminare;

b) ordonanta de urgenta, chiar daca a fost ulterior respinsa prin lege;

c) cutuma.

Orice condamnare in baza unei legi ale carei efecte au incetat ca urmare a interventiei uneia din situatiile de mai sus este, in consecinta, contrara principiului legalitatii si a art. 7 din Conventie.

3. Lex certa


Acest imperativ presupune, in termenii pe care i-am descris mai sus, obligatia statelor de a adopta norme de incriminare enuntate in termeni suficient de clari pentru a li se asigura previzibilitatea . Daca determinarile pe care Ie presupune obligatia asigurarii claritatii le-am prezentat cu ocazia analizei chestiunii previzi-bilitatii, ne vom margini in aceasta sectiune sa prezentam cateva exemple de norme de incriminare care au dat nastere la discutii cu privire la claritatea termenilor utili-zati, cu scopul de exemplifica suficient termenul de ,,previzibilitate'.

Spre exemplu, in jurisprudenta franceza s-a considerat ca o norma care sanctiona incalcarea prevederilor art. 162-38 din Codul securitafii sociale nu este suficient de clara, intrucat e imposibil de dedus cu exactitate ce tip de mcalcare a acelor dispozitii trebuie sanctionat penal. In jurisprudenta CEDO, aceeasi calificare s-a discutat in raport de legea greaca ce incrimina ,,prozelitismul', fara a determina exact ce acte intra in aceasta notiune84. Curtea s-a bazat in concluziile sale si pe faptui ca instantele grecesti aveau o jurisprudenta fluctuanta cu privire la anumite acte - precum distri-buirea de literatura religioasa - care nu aveau nimic abuziv in ele. Cu toate acestea, instanta europeana a considerat ca legea interna avea un grad suficient de previzi-bilitate. Dupa parerea noastra, chiar aceste argumente ar fi trebuit sa conduca Curtea spre o concluzie contrara. in masura in care nici macar instantele nationale nu aveau o imagine comuna si coerenta asupra notiunii de ,,prozelitism', e imposibil de sustinut ca o persoana cu ,,o experienta juridica comuna' ar fi putut anticipa cand se aplica acea norma de incriminare si cand nu.

De altfel, din jurisprudenta Curtii, reiese ca aceasta nu pare prea domica sa sanctioneze statele pentru utilizarea unor norme de incriminare ,,elastice', care se aplica in functie de necesitati. Astfel, Curtea a considerat suficient de dare si previzibile normele care incriminau ,,activitatile inspirate de ideile national-socialiste' , ,,orice acte de proxenetism' sau ,,publicatiile obscene'. Personal, credem ca instanta europeana ar trebui sa se dovedeasca ceva mai exigenta cu statele membre, in conditiile in care exemplele de mai sus ni se par ipoteze dare de norme lipsite de claritate.


4. Leji stricta


Pe langa faptui ca legile penale trebuie sa fie dare, ele trebuie si sa fie interpretate in sens strict. Aceasta inseamna, in primul rand, faptui ca judecatorul nu poate, sanctiona o fapta decat daca se incadreaza intr-un text de lege si ca nu poate aplica decat pedeapsa prevazuta de lege pentru acea fapta. Astfel, este contrara principiului legalitatii aplicarea unei pedepse ce depaseste maximul special al pedepsei, chiar daca doar cu o zi sau confiscarea unor bunuri prin echivalent, in conditiile in care legea nu prevedea expres posibilitatea confiscari prin echivalent. In al doilea rand, desi Curtea si logica sistemului judiciar le recunosc judecatorilor o anumita putere de apreciere, adica o marja de interpretare, trebuie precizat de la bun inceput ca dreptui penal functioneaza dupa regula interpretarii stricte a legii. Aceasta inseamna ca judecatorul penal dispune de o marja de interpretare extrem de restransa, pentru ci acestuia ii este interzis sa extinda definida unor infractiuni pentru a include in continutui acestora fapte noi. Astfel, art. 7 interzice falsa interpretare, adica extinderea domeniului aplicabilitatii normei, intrucat o astfel de putere lasata judeca-torului ar conduce la o prea mare incertitudine asupra domeniului de incident al normei penale. Falsa interpretare trebuie raportata la ipoteza in care judecatorul, sub acoperirea unei aparente interpretari a textului legal, decide ca acesta sa se aplice dincolo de limitele stabilite prin lege. in consecinta, lex strieta interzice analogia in defavoarea inculpatului, in masura in care nu exista clauze legale de analogic omogene. Acestea sunt acele prevederi legale care ii permit judecatorului sa extinda domeniul de aplicabilitate al unei norme la situatii ce nu beneficiaza de o reglemen-tare expresa, cu conditia ca situatiile similare celor prevazute expres sa fie previ-zibile. Nu insistam in acest context asupra lor, multumindu-ne sa constatam ca ele nu sunt contrare principiului legalitatii, in conditiile in care sunt prevazute lege, iar continutui lor este previzibil.



In schimb, trebuie precizat ca dreptui penal roman cunoaste cel putin doua ipoteze in care se practica analogia in mallum. Ambele ipoteze se caracterizeaza, asa cum vom vedea, prin faptui ca, din ratiuni de politics penala, se ajunge la sanctionarea unor fapte pe care legea nu le prevede expres, dar care sunt asimilabile celor prevazute de lege. Cele doua ipoteze la care facem referire sunt eel al sanctionarii infractiunii comisive prin omisiune si eel al sanctionarii ca acte de executare a acelor acte care, desi nu sunt prevazute expres in lege, se afla, insa, in imediata apropiere a celor prevazute formal in lege si indica intentia de a comite o infractiune. Fara a nega utilitatea practica a acestui mod de gandire98, nu putem sa nu observam faptui ca aceste acte sunt sanctionate, desi legea nu Ie incrimineaza. Omisiunea de a hrani un copil nu e prevazuta in art. 174 C. pen., insa situatia este similara celei in care copilul este ucis prin violent, dupa cum patrunderea intr-o masina nu apare intre elementele infractiunii de furt prevazute in art. 208 C. pen, insa fapta este asimilata celei de luare a unui bun. Este sanctionarea lor o violare a principiului legalitatii, cat timp constructia este evident o analogic? Daca privim problema strict, raspunsul e pozitiv', ceea ce ar ridica probleme man, dat fund ca principiul legalitatii este un drept absolut.

Daca privim, insa, problema putin mai nuantat, credem ca raspunsul este unul negativ. Nuantarea provine din faptui ca, in opinia noastra, previzibilitatea este aspectui vital al principiului legalitatii, toate celelalte aspecte fund consecinte ale necesitatii asigurarii previzibilitatii normelor penale. Or, daca privim lucrurile din acest punct de vedere, incalcarea legal'itatii incriminarii nu mai pare atat de evidenta. Amintim faptui ca, in dreptui roman, omisiunea poate fi asimilata unei actiuni atunci cand ea consta in incalcarea unei obligatii legale ori contractuale de a actiona. in consecinta, caracterul ilicit al omisiunii este previzibil, astfel incat sanctionarea sa penala nu este chiar imprevizibila. La fel stau lucrurile si in raport de sanctionarea unor acte de pregatire asimilate unora de executare. in fapt, plecand de la conceptia.

Curtii exprimata in afacerea S. W. c. Marea Britanie, principiul legalitatii nu interzice sanctionarea unor fapte, neprevazute expres in lege, care, dupa principiile natiunilor civilizate, ar trebui sa fie infractiuni, existand o perceptie clara a populatiei cu privire la acest aspect. Situatia din afacerea S. W. c. Marea Britanie este deosebit de interesanta. in speta, reclamantui a fost condamnat pentru un viol asupra sotiei desi, pana la momentui hotararii sale de condamnare, exista un precedent care stabilea impunibilitatea violului conjugal. Instanta britanica a rastumat, insa, acest precedent si a extins raspunderea pentru viol si in situatia violului comis asupra sotiei. Desi aparent o astfel de condamnare ar constitui o violare a art. 7 - indiferent daca privim situatia sub aspectui retroactivitatii unei legi de incriminare ori sub aspectui lex stricta - Curtea a decis in sens contrar102. in esenta, instanta europeana a considerat ca, atata vreme cat fapta este, moral vorbind, vadit ilicita, abandonarea ideii inaccep-tabile a imunitatii maritale in materie de viol era previzibila, astfel meat decizia instantei britanice nu are nimic arbitrar in ea.

Solutia Curtii a fost mentinuta si ulterior, intr-o afacere eel putin la fel de intere­santa, cunoscuta sub numele de afacerea ,,zidului Beriinului'. Hotararile Curtii cu privire la aceasta constituie, in acelasi timp, o continuare a jurisprudentei S. W. c. Marea Britanie, dar si o dezvoltare a acesteia. In fapt, ipoteza vizeaza condam-narea penala a unor fosti inaiti demnitari din fosta Germanie comunista, care au ordonat uciderea persoanelor ce incercau sa treaca zidul Beriinului. Dupa reuni-ficarea politica si legislative a Germaniei, aceste persoane au fost condamnate, desi interpretarea legilor aplicabile, realizata de catre instantele din Germania Democrata, nu considerau ca astfel de fapte ar fi infractiuni. Curtea si-a urmat rationamentui din hotararea S. W. c. Marea Britanie si a decis ca nu exista o violare a art. 7, motivarea flind similara cu cea anterioara: faptele sunt, moral vorbind, in mod vadit inaccepta-bile, luand in considerare atat dispozitiile de drept international, cat si faptui ca aparenta de legalitate a uciderii ,,victimelor zidului' a fost creata de catre reclamanti. Curtea a considerat ca art. 7 nu poate sa protejeze o practica ce contravine flagrant dreptului la viata al persoanelor, consacrat prin art. 2, in ciuda aparentei sale legalitati. S-ar mai putea sustine, in motivarea acestei solutii, faptui ca ilegalitatea faptei era previzibila, cat timp chiar reclamantii au avut grija sa isi creeze o stare de aparenta legalitate pentru ordinele pe care le-au dat.

Probabil ca acest punct de vedere al Curtii va fi privit diferit: penalistii vor fi oripilati, iar sustinatorii drepturilor fundamentale vor aprecia faptui ca instanta europeana a plasat anumite drepturi fundamentale - eel la delimitate umana in afacerea S. W. si eel la viata in afacerea ,,zidului Berlinului' - peste protectia formala oferita de art. 7. Credem ca ambele pozitii sunt de inteles, Tnsa, consideram ca, daca nu va derapa, jurisprudenta Curtii este legitima. Dupa cum spuneam mai sus, previzibilitatea este temelia principiului legalitatii. Or, comportamente precum cele analizate de catre Curte erau, evident, la data comiterii lor, considerate ca vadit imorale in orice societate democratica, datorita faptului ca aduceau o atingere grava drepturilor fundamentale ale altuia, astfel incat posibilitatea sanctionarii lor era usor de anticipat. Nu credem ca se poate reprosa unui stat faptui ca instantele sale renunta la o juris­prudenta inacceptabila pentru standardele unei societati democratice si condamna persoane pentru acte contrare spiritului legii, chiar daca acestea nu sunt contrare literei acesteia. Suntem, insa, de parere ca o astfel de aplicare a principiului legalitatii trebuie realizata cu prudenta, doar in raport de acele situatii exceptionale in care Justitia trebuie realizata.

5. Lex praevia

Aspectui eel mai comun al principiului legalitatii vizeaza interdictia aplicarii retroactive a legii de incriminare. Mentionam de la bun inceput ca interdictia aplicarii retroactive a legii nu vizeaza legea mai favorabila, deoarece aceasta il avan-tajeaza pe inculpat. Mai mult, potrivit fostei Cornish, art. 7 interzice si aplicarea ultraactiva a unei legi de incriminare, daca fapta a fost intre timp dezincriminata.  Explicatia interdictiei retroactivitatii legii penale mai aspre este fireasca, cat timp ea nu e previzibila pentru faptuitor la momentui comiterii faptei.

Jurisprudenta Curtii s-a confruntat rareori cu problema retroactivitatii normelor penale. Intrucat acest domeniu este acoperit de orice manual de drept penal, ne vom limita la prezentarea solupilor Curtii in cele cateva situatii pe care a trebuit sa le rezolve. Astfel Curtea a constatat o violare a art. 7 atunci cand o persoana a fost sanctionata penal pentru o omisiune continua, care a fost incriminata doar de la un moment dat in cursul comiterii ei. Curtea a considerat ca, luand in calcul intreaga perioada atmisiunii pentru condanmarea inculpatului, instanta intema a aplicat retroactiv o lege de incriminare, ceea ce contravine art.7'. De asemenea, intr-o speta foarte interesanta, Curtea a ajuns la aceeasi concluzie. in fapt, reclamantui a fost condamnat in 1997 la o pedeapsa cu inchisoarea, cu retinerea starii de recidiva. Instanta a luat in calcul o condamnare anterioara pe care reclamantui o executase in 1986. Potrivit Codului penal anterior anului 1994, starea de recidiva era conditionata de comiterea celei de-a doua infractiuni intr-un termen de 5 ani de la executarea condamnarii pentru prima infractiune. Potrivit Codului penal din 1994, acest termen se prelun-geste la 10 ani. Curtea a considerat ca starea de recidiva este o components a sanctionarii penale a unei persoane, astfel incat regulile privind neretroactivitatea legii trebuie sa functioneze si in aceasta materie. De asemenea, Curtea a considerat ca, prin prima condamnare, reclamantui a suferit si consecinta faptului ca raspun-derea pentru o infractiune ulterioara comisa in termen de 5 ani de la executarea pe-depsei va fi agravata. Daca, ulterior, acest termen a crescut la 10 ani, aceasta constitute o agravare a raspunderii pentru prima fapta, in baza unei legi retroactive. in plus, daca reclamantui ar fi comis a doua infractiune in 1992, el nu ar fi fost recidivist, fiind ilogic ca o institute care sancrioneazi persistent infracrionalii sa ii fie aplicabilS daca ar fi comis fapta trei ani mai tarziu. De aceea, cu 4 voturi contra 3, Curtea a decis ca art. 7 a fost violat. Anterior, Curtea utilizase un alt tip de rationament, atunci cand a decis ca retroactivitatea unei legi care prelungea termenul de prescriptie a raspunderii penale nu contravine art. 7, pentru ca fapta incriminata si sanctiunea erau previzibile pentru faptuitor.

IV. Clauza justificativa din art. 7 §2

Articolul 7 §2 prevede c§. Prezentui articol nu va aduce atingere judecarii si pedepsirii unei persoane vinovate de o acfiune sou de o omisiune care, in momentui savarsirii sale, era considerata infracfiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de nafiunile civilizate. Toata doctrina e convinsa de originea conjuncturala a acestei dispozitii, determinata de dorinta redactorilor Conventiei de a nu putea fi repuse in discutie condamnarile promulgate de catre Tribunalul de la Nuremberg, in conditiile in care aceasta instanta a ignorat principiul legalitatii, sanctionand fapte neincriminate de legislatia germana de la momentui comiterii lor. Recent, Curtea a aplicat aceeasi dispozitie si in raport de litigiile din fata Tribunalului Penal pentru fosta lugoslavie, ceea ce confirms caracterul conjunctural alclauzeidinart.7§2.

V. Concluzii

Conduce aplicarea art. 7 la atingerea scopului acestei institutii? Credem, alaturi de alti autori, ca nu, din cauza prudentei cu care Curtea isi exercita competenta de se pronunta asupra previzibilitatii unor legi penale interne. De aceea, credem ca revine instantelor nationale sarcina de a rezolva aceste probleme, de a fi mai curajoase si mai putin dispuse sa aplice mecanic reglementari neclare. O instanta tot trebuie sa vina odata si sa isi admita incompetenta de a determina ce se intelege prin notiune de ,,scandal public' ori cea de ,,caracter obscen'. In asteptarea acelui moment, credem ca valorificarea completa a principiului legalitatii mai are, inca, de asteptat.







Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact