StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Dovedeste-ti eficienta, sau invata de la altii
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie europeana
Trimite articolul prin email Alte repere teoretice: modelul social european, dezvoltarea durabila si regionalizarea : Economie europeana Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Alte repere teoretice: modelul social european, dezvoltarea durabila si regionalizarea



Alte repere teoretice: modelul social european,  dezvoltarea durabila si regionalizarea

Incercam sa trecem in revista, in cele de mai jos, cele dezbatute asupra acestui concept tot in contextul cunostintelor derulate mai sus. Revedem, deci, metodologic procesul integrarii ca avand la baza un set de coordonate si valori economice liberale, asa cum sunt libertatea schimburilor, deschiderea economica a natiunii, piata largita, cel putin la anvergura regiunii, si, evident, concurenta si eficienta economica. Aceste valori liberale sunt chiar „firul rosu” strabatand, asa cum am vazut mai sus, toate fazele integrarii, de la zona de liber schimb la uniunea economica si monetara. Odata cu atingerea fazelor avansate ale procesului, insa, integrarea descopera altceva, respectiv, de o parte, un fel de „motor”, care, in loc sa opreasca avansul, dimpotriva, re-creaza necesitatea avansului in continuare – bunaoara, fazele incipiente mai pot fi oprite, iar procese integrationiste dinafara Europei au dovedit acest lucru --, de cealalta parte, integrarea pe coordonate liberale pare sa sufere si socul nevoii de economie mixta, respectiv „cealalta parte” a economiei integrarii. Or, ce inseamna economia mixta a integrarii si de ce economie mixta ? Am spus-o si cevamai sus, vorbim aici de ceea ce creaza nevoia interventionismului, a unui important bugetul central al comunitatii (uniunii) integrate, daca nu chiar si nevoia de a pune bazele unei reale guvernari centrale. Cauzele care aduc aceasta situatie pot fi multiple, dar ele vor lipsi din analiza de fata, preferand sa le suplinim printr-un singur aspect destul de important si sub raportul consecintelor, dar mai ales prin specificitatea, in acest sens, a procesului integrationist.




Este vorba aici de aspectul dupa care oricare economie de piata,fie aceasta o piata mai intinsa, sau mai putin, mai dezvoltata si procesual mai avansata, sau mai putin, oricare piata nationala, deci, isi pastreaza diferentieri interioare de la gradul de dezvoltare la nivelul de trai al indivizilor. Or, pentru comunitatea (uniunea) de state si economii integrate, prin chiar definitia si geneza acesteia, aceasta nu isi poate permite o astfel de situatie – pot fi acceptate, la limita, teorii de felul Europei „cu doua viteze”, ceea ce ar defini etape tranzitorii ale procesului; 545j92f nu poate fi insa acceptata, de catre statele membre ale comunitatii, si cu atat mai putin in conditiile democratiei, complementare economiei de piata, diferentierea interna de dezvoltare si nivel de trai, cata vreme o astfel de diferentiere inseamna, odata cu geografia comunitatii, situarea natiunilor componente. Or, acesta poate fi socotit punctul de start al „celeilalte fatete” economice – si nu numai – a procesului integrationist. Ca atare, o formatiune de state integrate prin vointa natiunilor resimte si obligatia trasarii unui statut propriu, din care nu lipseste nicidecum referinta la piata, la largirea si extinderea ei regionala, dar concomitent si nevoia de omogenizare, de „unitate in diversitate”, de cristalizare a unui „bloc” regional cu trasaturi specifice inter-nationale. Intr-o astfel de logica, se face simtit inca o data „motorul” care accelereaza in continuare procesul integrationist – bunaoara, integrarea chiar trece dincolo de pragul aspectelor economice – iar interventionismul se face inevitabil, si, insfarsit, contradictiile interne de natura strategica si politica intre fatetele liberale si mixte cel putin ale politicilor, deasemenea.

Discursul despre „cealalta parte” a economiei integrarii revine deci la „modelul economico-social” de tendinta pentru formatiunea de state integrate. Acest discurs reclama, desigur, alte coordonate, decat cele liberale, anume felul guvernarii, al politicilor sociale si protectiei sociale, al ponderii statului in economie si respectiv al nivelului impozitarii etc. Vorbim deci, in cele ce urmeaza, de concepte specifice ca modelul social european si dezvoltarea durabila.


1 Modelul social european

Acesta nu are o definitie unanim acceptata, in ciuda intrebuintarii largi in literatura de specialitate europeana. A fost folosit pentru prima data de Jacques Delors, la mijlocul deceniului nouazeci, cu intelesul unei alternative conceptuale la ceea ce distinsul om politic intelegea prin „modelul american al capitalismului pur”, aici, in Europa, progresul economic urma sa mearga mana in mana cu cel social, iar cresterea economica urma sa fie insotita de coeziunea sociala. In prezent, conceptul are in vedere trasaturi comune cu caracter institutional ale Europei postbelice. Vizavi de el ramane „modelul american”, inteles ca unul mai degraba de-reglementat, dar se mai adauga aici si reperul unui „model asiatic”, caracteristic tarilor din Asia de sud-est, axat prioritar pe dezvoltare. Rezulta, in conceptia europeana, coexistenta, in lume, a trei mari modele regionale reperate pe concurenta si respectiv reglementare. Cu alte cuvinte, modelul social european da replica celorlalte – o face mai intai prin „Cartea Alba a Politicii Sociale”, elaborata de Comisia Europeana in anul 1994 si continand cateva valori comune: angajamentul pentru democratie, libertatea personala, dialogul social, egalitatea de sanse si oprtunitati, securitatea sociala si solidaritatea cu persoanele defavorizate.

In urmatorul rand, se identifica in cadrul modelului social european o varietate de modele (componente) nationale specifice – detalii mai jos -- aceste componente pastrand repere de principiu comune: -- cresterea economica, protectia sociala, sustenabilitatea ecologica – si diferentiindu-se intre ele prin accentele diferite pe care le poarta asupra fiecaruia dintre acestea. Trei caracteristici comune diferentiaza astazi modelul social european:

(I) cetatenia sociala – o completeaza pe cea civila si politica si pastreaza la baza echitatea, in speta egalitatea in fata legii si a drepturilor politice, economice si sociale;

(II) protectia impotriva distorsiunilor pietei – plasarea indivizilor pe o pozitie prioritara pietei, in sensul in care se interzice celei din urma sa decida cine supravietuieste si cine nu; ceea ce totusi nu exclude si nici nu perturba manifestarea pietei, ca mecanism specific;

(III) renuntarea la caracterul de marfa al unor bunuri – vezi bunurile publice de felul educatiei, asistentei sociale si medicale.

Toate aceste componente comune apar insa insuficiente unui punct de vedere unanim asupra conceptului de model social european, astfel incat dezbaterea se cere completata si de existenta a patru modele componente specifice ale acestuia. Exista astfel:

(i) Modelul nordic, caracterizat prin niveluri ridicate ale cheltuielilor specifice protectiei sociale, astfel un sistem al bunastarii generalizat pe aceasta cale, o interventie fiscala extensiva pe piata muncii si o putere considerabila a sindicatelor, asigurand, la randul ei, omogenitate in ce priveste nivelul salariilor.

(ii) Modelul anglo-saxon se individualizeaza prin masurile sale specific active in sensul combaterii somajului si prin activarea transferurilor banesti catre zona populatiei active. Corespunzator, sindicatele au influenta mai redusa, odata si cu disparitatile salariale crescute fata de modelul nordic.

(iii) Modelul continental are drept puncte forte sistemele de pensii si asigurarile sociale. Sindicatele revin in oarecare declin pozitional, dar raman inca influente.

(iv) Modelul mediteranean se remarca, la randul lui, prin importanta crescuta a negocierilor colective, avand drept rezultat omogenizarea veniturilor din salarii, pensii si ajutoare sociale, si respectiv cheltuielilor pentru protectia locurilor de munca.

Pe langa o astfel de sinteza a observatiilor, se face interesanta si observatia comparativa a celor patru componente de model european. Specialistii observa astfel ca, spre exemplu, modelul mediteranean se remarca prin forta legislatiei in favoarea ocuparii, in special in favoarea angajatilor permanenti, vizavi de modelul nordic, crauia ii lipseste aceasta forta, dar el compenseazaprin generozitatea ajutoarelor de somaj. Totusi, acelasi model nordic arata inca un grad de ocupare mai ridicat, iar lui i se alatura la acest aspect modelul anglo-saxon – iar un grad de ocupare reprezentativ si sensibil mai ridicat echivaleaza, la randul lui, cu rate de activitate avansata si rate de somaj corespunzaor scazute atat pentru tineri, cat si pentru varstnici. Pe criteriul gradului de saracie, modelele nordic si continental isi pastreaza performante superioare modelelor anglo-saxon si mediteranean, in vreme ce la indepartarea saraciei concura si redistribuirea sociala a fluxurilor banesti, dar si fluxurile de capital uman. Un alt criteriu de comparatie inter-modele este ponderea populatiei cu pregatire medie si peste medie: modelul nordic prezinta aici ponderi de aproape 75%, cel continental 67%, cel anglosaxon 60%, iar cel mediteranean abia se situeaza la 39%. Din pacate, acesta din urma mai cumuleaza si alte puncte slabe: gradul ridicat de saracie, asociat slabei eficiente si clabei echitati. Macar modelul anglo-saxon se face reprezentativ prin eficienta, iar cel continental prin echitate. Modelul nordic, se pare, imbina ceva mai fericit realizarea celor doua criterii-obiectiv ale functiei bunastarii, ceea ce face economia lor relativ mai competitiva si international deocamdata, in ciuda altor deficiente imputabile acestui model.

Provocarile ridicate in fata modelelor sociale survin fireste cel putin din partea globalizarii, schimbarilor tehnologice (progresului tehnic) si, in special in Europa, din partea imbatranirii populatiei – fie aceasta si o latura a bunastarii recastigate. Pe de alta parte, daca eficienta se cere a face fata acestora, echitatea se face necesara fiecarui model pentru a-l face pe acesta si sustenabil. Concret, in aria Uniunii Europene, modelele mediteranean si continental se dovedesc a fi cele care necesita mai multa interventie in planul politicilor sociale, ele dovedind mai multa vulnerabilitate pe obiectivele bunastarii de tip eficienta si echitate.

Este si acesta un fel de a afirma importanta intelegerii distinctiilor aparute in interiorul modelului social european. Totusi, se incetateneste si ideea ca nu eliminarea acestor diferentei si respectiv disparitia modelelor ar fi solutia de principiu. Mai mult, observatia generalizata asupra unui model se face utila in detrimentul tratarii deficientelor dintr-un context national izolat. Fapt la care se adauga diferentierea de importanta economica a unuia si altuia dintre modele pentru ansamblul Uniunii – exemplu, modelele anglo-saxon si nordic sustin doua treimi din UE si aproape 90% din Zona Euro in termenii PIB.


2 Dezvoltarea durabila, regionalismul, regionalizarea si dezvoltarea regionala


2.1 Dezvoltarea durabila

Se defineste dezvoltarea durabila conceptul de dezvoltare care urmareste nevoile prezentului, fara a compromite satisfacerea nevoilorgeneratiilor viitoare.  Momentul initial al conceptului este o Conferinta internationala asupra Mediului de la Stockolm, in anul 1972, la care incepe sa se recunoasca deschis ca activitatea economica curenta poate afecta mediul ambiant. Mai multa popularitate isi asigura conceptul de dezvoltare durabila douazeci de ani mai tarziu, in 1992, cu ocazia altei conferinte, organizate de Natiunile Unite, la Rio de Janeiro, si supranumite „Summit-ul Pamantului”. In acelasi an, Tratatul de la Maastricht insera conceptul pentru zona Uniunii Europene, iar in 2001 summit-ul Uniunii desfasurat la Goetheborg adopta „Strategia UE a Dezvoltarii Durabile”, completata pe partea externa in anul urmator, 2002, la Barcelona.

Exista, in literatura de specialitate , trei abordari privind conceptul de dezvoltare durabila: neoliberala, populara si respectiv interventionista.

abordarea neoliberala – numita in jargon si „contabilitatea mediului” – vede mediul ambiant in pozitia „capitalului natural”. Serviciile din partea acestuia – regasite in alte clasificari fundamentale fie drept resurse naturale, fie drept bunuri libere: aerul, apa, solul si subsolul, plus bogatiile acestuia etc. --  depind, pe termene prelungite de mentinerea lor intacta, plus posibilitatile de regenerare specifica fiecaruia dintre ele. In gandirea de tip liberal, capitalul natural, asemeni oricarei componente a capitalului, s-ar putea si reduce sau pierde. Concomitent, capitalul natural detine valoare proprie, aidoma cheltuielilor necesare intretinerii sale, proces identificat cu insasi dezvoltarea durabila. Dificultatile abordarii si conceptiei liberale, vizavi de capitalul natural, tin insa chiar de ceea ce il identifica pe acesta cu bunurile libere – prin definitie, exonerate de valoare – atat in termenii zilei, cat mai ales punandu-se problema evaluarilor pentru generatiile urmatoare, respectiv in termenii dezvoltarii durabile.



abordarea populara -- identificata in jargon „comunitatilor durabile” – vede activitatea economica – productia si comertul – aferenta nevoilor locale, carora dezvoltarea durabila le este, fara doar si poate, aferenta. Tocmai aici rezida insa si dificultatea proprie acestui tip de abordare: nu este proprie intelegerii dezvoltarii durabile pe scara larga si se dovedeste incapabila in fata unui proces precum globalizarea. Comunitatile locale se vad neintegrate in dezvoltari industriale largi, dupa cum pot face sa rezulte deseuri si externalitati imposibil de regenerat la scara proprie:

abordarea interventionista – pune accentul pe cooperarea internationala, fie ca este vorba de conferinte si tratate internationale asupra mediului, fie ca statele industrializate au dobandit atata influenta cat sa influenteze acordurile internationale in favoarea lor etc.

Gradinaru (2004)[i] accentueaza si faptul ca dezvoltarea durabila pune pentru prima data problema imbinarii obligatorii a obiectivelor economice si sociale cu cele ecologice, tot astfel cum restabileste – fie si numai sub raportul bunastarii -- relatia intre generatii succesive.


Politica de dezvoltare regionala in Romania

(documente programatice)

Planul National de Dezvotare (PND): document de planificare strategica si programarae financiara avand scopul sa orienteze si sa stimuleze dezvoltarea economica si sociala a tarii pentru intervalul 2007-2013.


Cadrul Strategic National de Referinta(CSNR): strategia globala de utilizare a FEDR, FS si FC.


Programul Operational Sectoria/Regional(POS/POR): document elaborat de un stat mambru pentru implementarea acelor prioritati sectoriale si/sau regionale din PND aprobate la finantare prin CSNR.


Programul Complement (PC): document elaborat de Autoriatea de Management in vederea detalierii POS/POR.


Dezvoltarea durabila este un concept care isi asociaza, in practica Uniunii Europene, altele: regionalismul, regionalizarea si politicile aferente, inclusiv politicile structurale . In randurile de fata, consacrate conceptelor legate de integrare, ne vom limita la cele aferente regionalizarii, absolut tipice Europei si mai ales UE.


2.2 Regionalism, regionalizare si dezvoltare regionala


2.2.1 Istoricul regionalismului

Statele lumii antice erau puteri centralizate, cu exceptia unei anumite perioade a Greciei antice. La randul lui, statul de tip feudal nu isi „acoperea” teritoriul aferent; astfel, luau nastere competente de jurisdictie locala si alte competente. Se crea si falia jurisdictionala si administrativa intre zonele rurale si cele urbane. Orasele obtineau privilegii pe baze contractuale – un fel de „eliberare”[ii] --, in vreme ce zonele rurale ramaneau aservite institutiilor autoritare ale mosierului si bisericii, la care se adauga uneori o limitata auto-administrare locala, acolo unde specificul cultural permitea acest lucru. Teritorial, statul feudal avea in vedere granitele domeniilor si constituia judete si provincii interne. Local, dominau interesele mosierilor si bisericii; financiar si jurisdictional, insa, se crea si contextul unei relatii a autoritatii acestora cu autoritatea centrala, a statului.

In secolele al XVI-lea si al XVII-lea, apar formulari ale suveranitatii nationale, care, coroborate cu tendintele absolutiste ale guvernarilor monarhice, reduceau privilegiile contractuale dintai ale oraselor, respectiv elementele de auto-guvernare. In secolul al XVIII-lea, tabloul european rezultat era unul destul de colorat. In secolul al XIX-lea, urmator, dezvoltarea lua ritmuri impetuoase – pietele luau anvergura nationala, moderna, si ajutau la formarea statelor nationale. Apareau clasele sociale ale intreprinzatorilor si, odata cu ele, notiunea de drepturile omului. De cealalta parte, insa, conturul – economic, respectiv de piata al -- statelor nationale nu respecta intotdeauna pe acela – etnic si/sau cultural -- al comunitatilor locale, care astfel sufereau „uniformizari” uneori frustrante. Tot secolul al XIX-lea vorbeste de federalism, inrudit cu regionalismul, iar in Europa exemplul Germaniei concretizeaza cel mai bine o astfel de relatie.


2.2.2 Regionalism, regionalizare si politica aferenta in cadrul UE

Dezbaterea asupra regionalismului este considerata o tema „manometru” politic asupra unor crize, de la regional propriuzis, la chestiunile etnice – s-a intamplat in Europa anilor 1910 sau 1960. Sa observam insa mai intai diferentierea conceptuala intre regionalism si regionalizare. Regionalizarea este un (alt) nivel de organizare teritoriala a statului; crearea institutiilor regionale, cu transferul de competente corespunzatoare catre acestea. Este astfel o initiativa politica la nivelul unui stat. Regionalismul este, astfel, de la specificul regiunii – uman, cultural-lingvistic etc. – crearea de institutii regionale ca recunoastere si decantare a unei autonomii oarecare. Este astfel, in esenta, un discurs politic, al carui punct final este federalizarea. Abordarile conceptuale ale regionalismului sunt: (i) politica si ideologica; (ii) administrativa; (iii) economica.. exista si categorii de regionalism (Winfried Lang):

(1) in cadru national, cu sub-variantele:

(a) de jos in sus (federalism);

(b) de transfer al unor prerogative in teritoriu (descentralizare);

(2)transnational: in cadrul unor spatii geografice unitare cultural si/sau economic – vezi cooperarile de tip „euro-regiune”.

(3)international: structuri organizatorice de tip OSCE, ASEAN, Uniunea Europei Occidentale (UEO) etc.

In ce priveste Uniunea Europeana, conceptele cheie sunt: descentralizare, regionalism si regionalizare, iar documentele de referinta Carta Comunitara a Regionalizatii si Carta Europeana a Autonomiei Locale[iii]. Alaturi de care, subsidiaritatea apare pentru prima data in 1989, intr-un document-carta comunitara referitoare la drepturile sociale de baza ale angajatilor adoptat de Consiliul Europei. Este preluat apoi de textul Tratatului de la Maästricht, in 1992. Este cotat ca un concept „eminamente politic”, vizand apropierea deciziei politice de cetatean, actul operand astfel inclusiv impotriva statului, respectiv a legislatiei acestuia, care l-ar putea leza. In realitate, inca in Carta Autonomiei Locale din 1985 era definit principiul unui astfel de concept (inca nenumit):exercitiiul responsabilitatilor publicesa revina acelor autoritati apropiate de cetateni.

Comunitatea Europeana nu avea o idee clara despre politica regionala, de la inceputurile sale – vezi Tratatul de la Roma (1957) --, cand tarile membre prezentau o oarecare uniformitate a nivelurilor de dezvoltare economica . Dupa care, in 1961 se resimt primele semne ale unei problematici regionale interne tarilor membre. In 1965, Comisia Europeana isi prezinta un prim raport privind regiunile. In 1967, se constituie, „Directia Generala pentru Politica Regionala”, organism aferent – se spune in documentul fundamental – Pietei Comune.Apoi, in 1969 apar primele reforme concrete propuse pentru domeniul politicii regionale. In fine, in 1972, cu ocazia unei reuniuni a sefilor de stat si de guvern, se initiaza atat o conceptie comuna de politica regionala, cat si bazele Fondului de Dezvoltare Regionala, organism urmand sa ia nastere trei ani mai tarziu, in 1975, si avand sa se alature altor organisme similare, ca Fondul Social European (FSE/1960) si Fondul European de Orientare si Garantare in Agricultura (FEOGA/1962).




2.2.3 Regiuni si dezvoltare regionala

Carta comunitara a regionalizarii defineste regiunea drept „un teritoriu care formeaza, din punct de vedere geografic, o unitate sau ansamblu de teritorii similare in care exista continuitate, in care populatia poseda anumite elemente comune si care doreste sa isi pastreze specificitatea astfel rezultata si sa o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social si economic”. Regiunea reprezinta un nivel administrativ cu loc in ierarhia administrativa pe o pozitie imediat inferioara nivelului central. Ca statut juridic, regiunea si regionalizarea acopera realitati politico-administrative diferite, in termeni europeni. Regionalizarea poate fi: (a) politica (la nivel de state: Spania, Italia etc.); (b) incorporata – rezultat al creerii statului unitar prin unirea mai multor state, la randul lor pastrand individualitate (Regatul Unit al Marii Britanii); (c) diversificata – cu cadre regionale stabilite si dupa alte criterii decat cele teritorial si politic, cum ar fi limba vorbita sau criteriul cultural (Belgia, inainte de transformarea ei in stat federal); (d) administrativa (clasica) – obtinuta sau formata pe calea descentralizarii administrative si transformand in regiunile in colectivitati teritoriale locale, autonome din punct de vedere administrativ (Franta); (e) functionala prin deconcentrare – creand regiuni in pozitia de „circumscriptii” ale administratiei de stat (Grecia); (f) regionalizare prin cooperare – creand regiuni ca forme institutionalizate de cooperare intre colectivitatile locale (Romania/Popescu CL 2006)[iv].

In ce priveste delimitarea regiunilor, oricare ar fi criteriul utilizat – vezi economic, administrativ, geografic, social, cultural, istoric, ecologic etc.) nu exista metodologii intru totul satisfacatoare, compromisul cerandu-se drept inevitabil. Conceptualizarea regiunilor, la randul ei, distinge intre trei tipuri de regiuni:

regiuni omogene, prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii cheie, cum ar fi: criteriul economic – venituri pe locuitor apropiate, sector industrial dominant comun etc. -- ; criteriul geografic – topografie sau climat similare, resurse naturale comune --; criteriul social-politic – o anumita „identitate regionala”, dezvoltare isotrica comuna. Pentru aceasta categorie, diferentirile interne si/sau intercatiunile intra-regionale sunt considerate neimportante;

regiunile nodale – polarizate atunci cand interesul pentru uniformitate este minim, iar coeziunea este rezultatul interactiunii fluxurilor interne, al relatiilor si interdependentelor polarizate catre un centru („nod”) dominant;

regiuni pentru planificare (programare) – in care unitatea deriva dintr-un anumit cadru institutional administrativ si din aplicarea unor politici si programe specifice de dezvoltare regionala.


In contextul european, politica de dezvoltare regionala serveste cristalizarii si perpetuarii identitatii europene. Sintagma „politica de dezvoltare regionala” indica un set de masuri unitare din punctul de vedere al adresarii lor – catre zone distincte geografic, fara referire la apartenenta lor la o tara sau la un grup de tari – si adecvate regionalului primitor de sprijin financiar. Iau parte aici mai multe componente – vezi ajutorarea tarilor in dezvoltare, separat de aceea a tarilor membre si candidate --, dar includerea tarilor candidate pe lista politicilor regionale este de data relativ recenta: Consiliul European de la Copenhaga (22 iunie, 1993), reprezentativ prin aspectul ca programele de tip PHARE erau atunci extinse de la obiectivul consolidarii institutiilor democratice (de competenta Directoratului pentru Afaceri Externe) la sprijinirea aderarii la UE. Mai tarziu, in 1997 si 1999 alocarea de fonduri in aceasta directie lua o amploare cruciala, iar adoptarea „Agendei 2000” oferea cotitura definitiva a concentrarii prioritare a programelor PHARE pe consolidarea cadrului institutional necesar aderarii – o parte tot mai importanta a eforturilor de aderare ale statelor candidate era preluata chiar de Uniune, tarilor candidate ramanandu-le, pentru accesul in faza superioara a aderarii – negocierile si semnarea documentelor --, adoptarea tocmai a „Criteriilor de la Copenhaga”. Document publicat in 1997, „Agenda 2000” continea refomarea politicilor Uniunii, dar in special strategia de aderare a tarilor candidate.


2.2.4 Euroregiunile

O faza aparte a politicii regionale este constituita de cristalizarea conceptului de euroregiune – poate fi amintit aici anul 1998, respectiv o intrunire deschisa avand loc la Praga, in care un reprezentant al Comisiei Europene se pronunta in acest sens. Semnificativ poate fi si faptul ca momentul 1998 era acela in care si partile centrale si de est ale Europei porneau demersurile aderarii la UE. Euroregiunea se defineste ca un teritoriu transfrontalier, implicand doua sau mai multe adminisgtratii de stat dar implicand, de cealalta parte, atat traditii culturale unificatoare, cat si initiativa de cooperare a autoritatilor locale, din toate partile.

Diagrama urmatoare cuprinde euroregiunile atribuite Romaniei.


Diagrama 2.2.4

Euroregiuni atribuite Romaniei

Nr.

EUROREGIUNEA

ANUL

TARI PARTICIPANTE (alaturi de Romania)

I

Carpatica


Ucraina, Ungaria, Polonia, Slovacia

II

Dunarea-Cris-Mures-Tisa


Ungaria, Serbia

III

Dunarea de Jos


Moldova, Ucraina

IV

Prutul de Sus




Ucraina

V

Giurgiu-Ruse


Bulgaria

VI

Dunarea de Sud


Bulgaria

VII

Dunarea Inferioara


Bulgaria

VIII

Dunarea 21


Bulgaria, Serbia

IX

Danubius


Bulgaria

X

Siret-Prut-Nistru


Moldova

XI

Dunarea de Mijloc-Portile de Fier


Bulgaria, Serbia


Continuarea descrierilor de fata urmeaza sa aiba loc in Partea a IV-a a prezentei lucrari, respectiv in cea alocata polliticilor structurale.




Vezi Capitolul IV, de mai jos, consacrat integrarii ne-europene.

Allen, T & Thomas, A (1992): Poverty and Development.

Acestea din urma vor fi detaliate in Partea a IV-a.

Se pare, totusi, cu exceptia unor zone din sudul Italiei.



[i] Gradinaru, Ilie: Protectia Mediului. Editura Economica. Bucuresti. 2000. pag. 48.

[ii] Norton, A: International Handbook of Local and Regional Government. Edward Elgar. Aldershot. Londra 1994

[iii] Ghioltan, C.; Balogh, M.; Hosu, I: Dezvoltare Regionala si Locala.Civitas. Cluj. 2001

[iv] Popescu, C.L (2006): Autonomia Locala si Integrarea Europeana, Ed. Oscar Print. Bucuresti 2005. pag. 140-141.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact