StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie europeana
Trimite articolul prin email Teoria comertului international : Economie europeana Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Teoria comertului international



Teoria comertului international

Inca din prima jumatate a secolului al XIX-lea, David Ricardo, supranumit “al doilea clasic” al gandirii economice (dupa Adam Smith), descoperea ca natiunile care intretin comertul reciproc – intre agentii economici (firmele) dintr-o tara si din cealalta – au (reciproc) de beneficiat. Clasicul demonstra acest lucru – la nivelul de rigurozitate al operei sale, al timpului si al marelui curent de gandire economica al clasicilor si ulterior neoclaicilor – folosind exemplul relatiilor comerciale intre Anglia vremii sale si Portugalia. Englezii exportau in Portugalia laneturi si postavuri, in vreme ce portughezii raspundeau cu vestitele lor vinuri.




Teza lui Ricardo trebuie considerata deja ad literam, desi despre ceea ce numim economie nationala lucurile aveau sa se defineasca si sa ia realmente contur exact un secol mai tarziu, odata cu opera la fel de englezului John Maynard Keynes. Es 959e43j te asadar realmente genial pentru un clasic – precursor mai degraba al economiei “libere” de piata, microeconomiei, concurentei si maximizarii profitului – sa vorbeasca de “natiune” economica. Caci aceasta avea sa recastige, odata cu Keynes, pe langa apanajul fluxului economic autonom definit in jurul marii piete nationale, si capacitatea “politica” de “interventie” a statului in economie.

La Ricardo, avantajul natiunii, in comertul international, facea abstractie de avantajul agentilor exportatori si importatori, fara de care, evident, comertul extra-frontiere nu ar fi avut loc – la vremea lui Ricardo, ca si atazi, nu mai putin. Avantajul natiunii este altceva, iar acest lucru era de inteles de catre Ricardo ca si o suta si mai bine de ani mai tarziu. Keynes, deopotriva cu toti teoreticienii mai vechi si mai noi ai macroeconomiei, ca si cu David Ricardo, intelegea avantajul natiunii prin: (1) echilibru macroeconomic general – ceea ce revenea in ultima instanta in exploatarea la maximum a factorilor de productie, in speta in minimizarea (eliminarea) somajului si (2) crestere economica – ceea ce revenea in sporul venitului national, pe toate caile, inclusiv pe seama influxurilor externe.

Demonstratia teoriei lui Ricardo presupune doua tari (economii nationale), A si respectiv B, ca in Figura I.1, in conditiile eficientei Pareto in productie – limitei productiei, figurata de curba tipic concava .


David Ricaardo – bazele modelului comertului international


Modelul lui Ricardo presupune, astfel, ca cele doua economii nationale produc aceleasi doua bunuri, (x) si (y), si numai acestea, de ambele parti ale frontierei. Pe cele doua curbe concave ale limitei productiilor se regaseste locul geometric al perechilor de productii (x) si (y) complementare, in conditiile exploatarii maxime a factorilor – ceea ce inseamna, de facto, eficienta in productie. Astfel, deplasarea, in cele doua sensuri, pe curba limitei productiilor echivaleaza cu plusul de factori de partea uneia dintre productii pe seama celeilalte, dar tot in contextul eficientei in productie, descoperita in model ca o stare economica multipla. La stanga curbei, multimea mult mai mare de puncte dintre curba si cele doua axe ale productiilor (x) si (y) indica productii cuplate ineficient, adica in conditii de exces (disponibilitate) al factorilor fata de productie – in speta, economia cu somaj. Dupa cum la dreapta curbei se gaseste o multime si mai maare, semi-infinita de puncte cu cuplari de productii imposibile pentru un model restrictionat la economia inchisa – fara fluxuri externe.



yA yB





50 100



OA 50 xA OB 50 xB




(A)                                                      (B)

Figura I.1


Productiile (x) si (y) se ridica, fiecare, la cifrele notate pe cele doua perechi de axe, in conditiile in care, insa, intreg disponibilul de factori de productie regaseste o singura productie – cifrele arata, deci, limita maxima a fiecarei productii, in fiecare dintre economiile nationale, de unde si numele de “limita productiei” atribuit curbei. Ramane implicit faptul ca trecerea tuturor factorilor pe o anume productie, aducand productia limita, este si ea o ipostaza eficienta – intersectia limitei productiilor cu axele redescopera, nu mai putin, puncte de eficienta.

Regasita teoretic, curba limitei productiilor este ceva mai dificil de realizat in practica – cu atat mai mult, in conditiile a “n” productii in loc de doua. In speta, ar fi nevoie sa consideram un dublu sir de valori complementare care “fixeaza” nivelurile eficiente ale productiilor – daca difera, in economia reala, valorile sau chiar o singura valoare atribuita productiei (x) sau (y), atunci cu siguranta economia nationala este ineficienta Pareto, respectiv prezinta o cantitate de factori de productie nefolositi (disponibili).

Vizavi de ipostaza economiei inchise, insa, Ricardo merge mai departe la economia deschisa, aceea in care, pentru inceput, cele doua natiuni fac comert, in speta se specializeaza, fiecare, pe cate una dintre productiile (x) sau (y).


Ricardo presupunea, corespunzator mobilitatii perfecte a bunurilor produse intre frontierele nationale, imobilitatea perfecta a factorilor de productie, intre frontierele economiilor nationale.


Specializarea – complementara aici fluxului de valori dintre natiuni si pietei internationale – va face ca una dintre cele doua tari sa produca: 

numai una dintre productii

pentru consumatorii ambelor tari.

Iar privind exemplul din Figura I.1 – cu cifre oferite nu intamplator astfel, pentru a forta demonstratia – nici nu este greu de inteles ca tara A se va specializa in bunul (y), la care “se pricepe” mai bine, lasand astfel tarii A specializarea in celalalt bun, (x).


Putem imagina desfasurarea dupa care producatorii individuali de bun (y) din tara B isi vor simti, mai intai, disponibilitatea resurselor pentru a se impune si pe piata tarii vecine, acum accesibila. De o parte, producatorii aceluiasi bun (y) din tara A nu le vor putea sta in cale si vor fi concurati. De cealalta parte, situatia producatorilor de bun (x) din tara B nu va fi aceeasi ca a producatorilor de bun (y); ei vor pierde piata in favoarea producatorilor concurenti din tara A si respectiv factori de productie in favoarea productiei de bun (y) in plan autohton. Revenind in tara A, productia de (x) va fi favorizata de plusuri de factori din partea industriei (y). Pe scurt, specializarea nationala pe o industrie creaza o succesiune de fapte si evenimente inedite in economia inchisa: (1) concurenta mai profunda si mai aspra si in aria natiunii, si dincolo de frontiere; (2) dar deopotriva in aceeasi ramura, ca si intre ramuri diferite; (3) ceea ce conduce la diferentieri mult mai largi de prosperitate; (4) generalizarea specializarii intr-un fel de “efect diapazon”, de la specializarea unei singure tari etc.


In acest moment putem desprinde cele doua avantaje ale natiunii, in comertul international, descoperite de modelul ricardian:

avantajul absolut se refera la revenirea productiilor celor doua tari in punctele de intersectie ale curbei limitei productiilor cu una dintre axe. Natiunea este avantajata sa isi canalizeze toti factorii pe o singura productie, in loc de a-si cauta si realiza perechea de productii eficienta, corespunzatoare unei impartiri a factorilor atat de minutioasa. Se numeste absolut pentru ca el apartine oricarei natiuni implicate in economia lumii, indiferent cu cine, cu ce si cum face aceasta comert. Largit pe directia natiunilor, acelasi avantaj se restrange in economia nationala asupra domeniului productiilor, lasand celalalt tip de avantaj sa se rasfranga si asupra consumului si, respectiv, consumatorilor. Avantajul absolut se lasa si mai greu comensurat in mod direct.



avantajul comparativ revine sa se refere direct la cifrele inscrise pe cele doua grafice. Exemplul indica faptul ca numai tara A castiga, in aceasta relatie cu tara B: ea exporta o unitate de bun (x), contra a doua unitati de bun (y), pe care tara B le importa intr-un raport valoric dublu fata de situatia economiei inchise. Avantajul comparativ nu se regaseste si de partea tarii B, pentru ca aceasta produce bunul (y) in acelasi raport valoric cu situatia economiei inchise. Iata maniera in care avantajul comparativ este mai intai limitat la o parte a natiunilor care fac comert. In interiorul economiei nationale, avantajul comparativ se extinde, insa, de la productie la productie si consum – producatori si consumatori. Avantajul comparativ nu reflecta direct cresterea economica pe seama fluxului extern, ci se limiteaza la eficienta comertului, pentru care defineste conceptul de raport de schimb. In fine, avantajul comparativ este mai transparent, in speta se lasa mai usor comensurat.


Avantajul absolut si comparativ raman doua concepte realmente clasice. In ciuda criticilor care nu au lipsit si nu lipsesc nici astazi pentru teoria ricardiana, geniul clasicului se face vizibil pe cel putin doua paliere ale gandirii economice.

Mai intai, autorul a deschis ceea ce s-ar putea numi o “mare” teorie – am numit teoria comertului international, care avea sa contiunie cu alte nume sonore ale secolului urmator, nume precum John Stuart Mill, B. Ohlin, Heckscher, Paul Samuelson, Irving Meltzer sau, si mai aproape de prezent, Wasili Leontief – adica o dezbatere larga, prelunga in timp si profunda, incarcata de adevaruri si valoare stiintifice, dar nu mai putin de polemica de idei.

Mai apoi, clasicul Ricardo a explicat si ne-a facut sa intelegem bine de la bun inceput si ca (1) economia dintre natiuni este o realitate – una inca incipienta si in devenire la data si ora teoriei sale – aceasta evidentiind o data in plus geniul autorului. Bunaoara, fara avantajul natiunii, interesele comerciale, oricat de importante, ar fi ramas de departe incapabile sa deschida frontierele pentru fluxurile comerciale. Apoi, ca, totusi (2) interesele in jurul exporturilor si importurilor nu sunt unanime sau egale; ca, mai departe, paralel cu stiinta – si poate si ideologia – economiei deschise si liberului schimb international, urmeaza ca aceeasi gandire economica sa exploreze si directia opusa: aceea a limitarii fluxurilor, din nevoia de facto a limitarii efectelor – in speta, unora dintre efecte asupra economiilor nationale.


David Ricardo, clasicul unic al teoriei comertului international


Putem intelege si ca demonstratia originala a clasicului a fost alta, si situatia ca in alte carti ea este si astazi explicata diferit decat termenii limitei productiilor folositi mai sus. Concomitent, si aceasta demonstratie de aici este imperfecta, ca oricare alta – in speta, ea pare facuta prioritar pentru avantajul absolut (mult mai clar reiesind), iar pe partea celui comparativ poate reiesi ca tocmai tara B, care apare mai evident generand specializarea nationala, este aceea care astfel isi pierde avantajul comparativ asupra celeilalte. De facto, insa, avantajul comparativ se face oricum mai putin vizibil atata vreme cat discutam de numai doua tari, indiferent de modelul folosit sau de demonstratia incercata. Si tot de facto avantajele in discutie raman evidente in conditii asazis “normale” ale economiei si pietei internationale, respectiv ele se pot evapora in perioade de criza – in special a resurselor naturale, astfel implicit a bunurilor primare, cum a fost si mai este cazul unor perioade din epoca postbelica.

Alte aspecte importante ale teoriei lui Ricardo – in ce priveste “bataia lunga” a teoriei clasice – se fac indirect legate de alte teorii care aveau sa faca cariera si asupra carora vom reveni pe parcursul lucrarii de fata. Una este teoria investitiilor straine directe (ISD), care isi pastreaza un filon de baza pe partea comertului international, in sensul in care ISD sunt presupuse sa inceapa si sa se dezvolte in conditiile slabiciunii concurentei internationale – bunaoara, ISD nu apar in vocabularul unui Ricardo care credea inca intr-o singura piata mondiala perfect concurentiala. Cealalta este chiar teoria integrarii economice, de la care cele postulate in modelul lui Ricardo raman valabile de la conditiile simplei deschideri a frontierelor dintre economiile nationale pana la statutul de uniune vamala.  


Astfel, de o parte, gandirea post-ricardiana aducea aprofundari ale teoriei de felul specializarii pe factori, in locul celei pe productii propriuzise, de felul specializarii partiale, versus specializare completa etc.


Modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson (HOS / 1919-1948) – “sinteza”  sau contributia neoclasica


Este numit si “sinteza neoclasica”, ceea ce venea atat in continuarea, cat si spre critica teoriei clasice a lui Ricardo. In sinteza, neoclasicii re-confirma realitatea avantajelor natiunii in comertul internationale – cu precadere a avantajului comparativ – insa incep prin a critica “specializarea pe bunuri”, a clasicului, care, de facto, nu indica niciun criteriu dupa care natiunile se specializeaza. Or, specializarea pe factori este, aici, precisa: natiunea se specializeaza pe bunuri a caror productie dispune de factori de productie abundenti, in spatiul autohton. Inca de la Elly Heckscher, se sterge semnificatia avantajului absolute, adevarata importanta apartine avantajului comparative, caci, spune autorul, acesta este vizibil in plan international. Bertil Ohlin scrie: “Australia are din abundenta teren agricol, dar mai putine resurse de munca si de capital, fata de Marea Britane. In consecinta, Australia este mai bine adaptata la procurarea bunurilor care presupun resurse de teren agricol, pe cata vreme Marea Britanie dispune de avantajul in procurarea bunurilor care necesita o cantitate considerabila din alti factori. Daca cele doua tari si-ar produce singure totalul bunurlor de consum necesare, atunci produsele agricole ar fi foarte ieftine in Australia, dar articolele manufacturate relativ scumpe, in vreme ce in Marea Britanie ar fi invers: fiecare acru de pamant s-ar cere cultivat intensiv, cu multa munca si mult capital…” Fiecare regiune este inzestrata mai bine sa produca bunuri care cer o proportie de factori local mai abundenti”. La randul sau, Paul A Samuelson[3] dezvolta doua teorii: (1) a alocarii resurselor si specializarii internationale si (2) a egalizarii preturilor factorilor si veniturilor proprietarilor de factori.



Avantajul comparativ ramanea al natiunilor, iar fiecare natiune in parte regasea “acasa” factori abundenti pentru a-i valorifica la export. Avantajul comparativ ramanea, insa, unul inegal, ca la Ricardo, atunci cand revenea al doilea nivel – criteriu – de valorificare: el se ierarhiza dupa factori. Cu alte cuvinte, diferiti factori aduceau diferite niveluri ale avantajului comparativ. Criteriul de valorificare a avantajului comparativ consta, la neoclasici, in nivelul valorii adaugate a bunurilor exportate – fapt pentru care, masinile-utilajele, tehnologiile si bunurile de capital deveneau superioare si bunurilor cu valoare dominanta in materii prime (bunurilor de baza) si bunurilor cu valoare dominata de manopera.

O problema de esenta apare, insa, chiar pe puntea de legatura intre clasici si neoclasici, referitor la teoria comertului international. Aparitia si dezvoltarea comertului international si a economiei internationale si mondiale era dintru inceput una contradictorie. Dar problema de esenta, pe care Ricardo o scapase complet, era aceea ca nici avantajul comparativ sau interesul natiunii, nici piata internationala insasi nu aveau sa fie atat de concurentiale pe cat le vazuse clasicul. Neoclasicii veneau sa precizeze ca, dimpotriva, natiunea astfel restrictiona accesul factorilor la piata internationala, iar acesti factori urmau sa se bucure atat de un pret autohton, cat si de altul international (de principiu mai ridicat si mai avantajos pentru exportator), schitand astfel structura national-international a pietei in economia moderna.    


De cealalta parte, aceeasi zona de gandire confirma ca raportarea la economia lumii difera pe partea exporturilor (benefica pe toate termenele de timp) de cele intamplate pe partea importurilor (dezavantajoasa pe termen scurt si cu beneficii vagi pe termene prelungite); se rezerva astfel conceperii tarifelor vamale si celorlalte tarifari ale importurilor; nu mai putin insa studia efectele acestor limitari si tarifari. Pe aceasta parte, autorii sustin despre deschiderea economica cum ca surprinderea ei in alb si negru ramane superficiala in practica, in sensul ca atat limitarea fluxului, cat nu mai putin atitudinea liber-schimbista sunt sustinute de interese nationale specifice – liberul schimb este dorit de natiunile dezvoltate, cu companii puternice si influente pe plan international; in vreme ce natiunile in dezvoltare si mai putin dezvoltate prefera politici comerciale mai nuantate, in speta se pot afisa mai putin in sprijinul liberului schimb sau eliminarii tarifelor.   


Deschiderea economiilor nationale, urmata de nasterea fluxurilor comerciale dintre natiuni si a economiei mondiale – in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in epoca revolutiei industriale si dupa aceasta, in maniera crescanda – poate fi considerata si un proces in sine, ca si o premisa a fenomenelor integrationiste asteptate ceva mai tarziu. Integrarea incepe acolo unde natiunile incep sa isi constituie si sa isi pastreze ceva in comun. Teoria comertului international, cel putin in faza clasica, ricardiana, serveste si stiintei integrarii, in masura similara – avantajele sunt aceleasi intre economii si regiuni, iar diferenta, in situatia integrarii, o face evolutia fazelor acesteia, tot de la incipient la avansat.




Vezi si Liviu C. Andrei: Economie, Editura Economica 2007, Lectiile IV (Economia Bunastarii) si XV (Economia Deschisa).

In lucrarea intitulata, in traducere, “Comertul Inter-regional si International” si aparuta pentru prima data in 1933.

In lucrarea intitulata, in traducere: “Comertul Intrenational si Finantele Internationale”, si aparuta in 1933, acelasi an cu lucrarea lui B. Ohlin.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact