Riscul de lichiditate

Riscul de lichiditate

Bancile comerciale in calitatea lor de intermediari financiari au o anumita libertate de actiune in colectarea si dimensionarea depozitelor si in acordarea creditelor. Chiar banca centrala asigura o anumita independenta bancilor in schimbul acceptarii unor reglementari specifice, cum sunt constituirea de provizioane si de rezerve obligatorii. Mai recent dereglementarea, care a devenit o adevarata religie in economiile dezvoltate, a accentuat libertatea de decizie si de actiune a bancilor. Doar ca ele trebuie sa cunoasca limitele si sa-si asume consecintele acestei autonomii, indeosebi a celei manifestate in zona lichidit 858h79i atii.

Bancile au o pozitie privilegiata in relatiile cu partenerii lor de afaceri de care se bucura foarte putine alte societati comerciale. Din faptul ca deschid conturi deponentilor, ca se ocupa de conturile agentilor economici prin care ei fac operatiuni de incasari si plati, ofera credite celor care indeplinesc conditiile fixate, s-ar putea trage concluzia ca bancile au control deplin asupra intrarilor si iesirilor de bani din propriul sistem. Aceasta convingere se intareste daca se iau in considerare si informatiile, unele speciale, altele confidentiale, despre inregistrarile si miscarile din aceste conturi, ca si despre activitatea clientilor in general. Cu toate acestea gestiunea lichiditatii bancilor formata din fondurile proprii si din soldurile clientilor nu este lipsita de riscuri.

Riscul de lichiditate se manifesta nu pur si simplu ca o amenintare ci mai degraba ca o posibilitate ca banca sa nu-si poata indeplini, in conditii normale, anumite obligatii de plata catre clienti. O astfel de perspectiva asupra riscului de lichiditate a unei banci, care pune in evidenta caracterul lui relativ, este indreptatita daca analiza activitatii acestor institutii se face nu privindu-le izolat de celelalte componente ale sistemului din care face ea parte, ci tocmai prin prisma relatiilor in care se afla bancile intre ele. Oricare banca, pana si una puternica si performanta, poate ajunge la un moment dat in situatia ca volumul creditului acordat pe termen scurt si lung sa nu fie corelat cu marimea si structura pasivelor ei. Drept urmare ea va avea dificultati in a onora platile dispuse de clienti daca va recurge, pentru a le efectua, doar la resursele proprii. Ea, ca si fiecare alta banca va putea depasi un astfel de impas, prin imprumuturi de pe piata interbancara sau de la Banca Centrala, ori prin operatiuni de reescontare etc. Doar ca folosirea acestor surse atrage un cost. Dupa unii autori, considerati autoritate in domeniu, lupta impotriva lipsei de lichiditate este mai degraba o problema legata de minimizarea costurilor( Basno, C. s.a.,p.217).

Banii fiind o marfa se procura si de catre banci platindu-l cu un anumit pret. Nivelul lui, reflectat de rata dobanzii, difera de la o sursa la alta. Depozitele de la populatie, spre exemplu, sunt mai ieftine decat imprumuturile de pe piata interbancara. Cu toate acestea in unele imprejurari bancile vor apela si la imprumuturi daca celelalte surse nu le mai sunt disponibile. Si pe piata interbancara nivelul pretului este influentat de marimea si de presiunea cererii asupra ofertei. Asa ca procurarea frecventa si in cantitati tot mai mari de pe aceasta piata a lichiditatii necesare atrage dupa sine cresterea dobanzilor pretinse solicitantului aflat intr-o prelungita lipsa de lichiditate. Costurile bancii cumparatoare vor fi grevate de dobanzile mari platite incat posibilitatea ei de redresare se va diminua daca nu obtine lichiditate si din alte surse.

Lichiditatii ii conferim in analiza intreprinsa o acceptiune mai larga, considerand ca ea cuprinde pe langa sumele folosite la platile in numerar si viramentele catre bancile unde au conturile partenerii de afaceri ai propriilor clienti. Privind lucrurile din aceasta perspectiva riscul de lichiditate se manifesta prin imposibilitatea onorarii imediate a cererilor de retragere a numerarului din cont sau prin neefectuarea integrala si prompta a transferurilor dispuse de titularii de cont catre alta banca. Solicitarile de retragere au ca temei operatiuni curente si motivatii obisnuite, cum ar fi satisfacerea cu ajutorul banilor retrasi a unor nevoi de consum sau de investitii. In anumite imprejurari insa asupra lor actioneaza factori de ordin psihosocial care genereaza, in mod mai mult sau mai putin indreptatit, valuri de retrageri masive si neasteptate de numerar dintr-o banca. Alteori sursele principale ale lipsei de lichiditate se gasesc in dezechilibrele inregistrate in structura plasamentelor sau in nerealizarea depozitelor scontate.

Sursele de ordin comportamental ale riscului de lichiditate nu se pot prevedea sub aspectul intensitatii si al periodicitatii aparitiei lor. In schimb dimensiunea lor se poate diminua prin cultivarea increderii populatiei in institutia bancara in cauza si in sistemul financiar national, dar mai ales prin acceptarea dezamorsarii panicii daca ea s-a declansat prin onorarea prompta si integrala a solicitarilor de restituire a disponibilului din cont, indiferent de nivelul costului la care se procura sumele folosite in acest scop. Determinantii de sorginte manageriala ai riscului de lichiditate se gasesc mai degraba in raportul dintre resursele si plasamentele pe termen lung decat in gestiunea diferentei dintre nivelul dobanzii la depozite si cel al activelor de pe piata.

Dimensiunea acestei diferente este privita de cele mai multe ori ca o problema de cost, de eficienta, in timp ce asigurarea prevalentei resurselor pe termen lung asupra plasamentelor pe termen lung devine cu adevarat o proba de performanta manageriala nu doar o garantie a obtinerii lichiditatii necesare desfasurarii normale a activitatii institutiilor depozitare. Aceasta asertiune se sustine prin faptul ca lichiditatea unei banci este conditionata de mentinerea unei anumite relatii intre resurse si active pe diferite orizonturi temporare, dar si de posibilitatea convertirii disponibilitatilor pe un anumit termen in plasamente cu alte scadente. Bancile ajung adesea in situatia ca o mare parte a resurselor lor sa fie disponibile pe termen scurt iar solicitarile de credite pe termen lung sa depaseasca depozitele cu scadenta similara. Drept urmare ele sunt obligate sa-si asume riscul de transformare a resurselor cu scadenta apropiata in plasamente pe termen lung. Daca aceasta operatiune nu este judicios coordonata si corelata cu marimea activelor sub forma de "aproape bani" institutiile depozitare se pot confrunta cu riscul de lichiditate imediata, provocat de cererile de retragere a depozitelor imposibil de onorat integral.

Departe de a fi doar o problema de ordin conjunctural si de costuri asigurarea lichiditatii este mai ales expresia calitatii actului managerial. Datorita lui pot sa apara sau nu decalaje stanjenitoare intre scadentele pasivelor si activelor unei banci, dupa cum tot conducerea acestor institutii are capacitatea de a identifica punctele cu dezechilibre pronuntate de scadenta in care banca trebuie sa procure resurse suplimentare pentru a raspunde solicitarilor mari de fonduri. Masura in care se reuseste in aceasta complexa actiune, care este gestiunea cu succes a riscului de lichiditate, depinde de structura activelor si pasivelor fiecarei banci.

Inainte de a face primele demersuri in aceasta directie trebuie retinut ca gradul de lichiditate al oricarui activ financiar nu este o proprietate intrinseca a respectivului activ. Conditiile convertirii lui in lichiditate sunt date de modul de organizare a sistemului financiar si de regimul monetar existent la un moment dat (Aglieta,M.,p.80). Coordonate care in mod firesc se modifica in timp incat se impune in fiecare caz in parte compararea costurilor marginale ale diferitelor surse cu randamentul mediu al plasamentelor facute, pentru a afla daca este oportuna convertirea in numerar a unor active proprii sau procurarea fondurilor necesare de pe piata.

Imbunatatirea indicilor de lichiditate se poate realiza, pe de o parte, prin optimizarea structurii activelor bancii. Dar dupa cum se stie, pe masura ce creste gradul de lichiditate al unui activ scade profitabilitatea sa. De aceea diversificarea portofoliului de active poate conduce la optimizarea performantei bancii sau la minimizarea riscului de lichiditate, in functie de principiul caruia ii este subordonata diversificarea. Doar ca dispersia plasamentelor in mai multe tipuri de active antreneaza diminuarea riscului de lichiditate dar si aplatizarea rezultatelor financiare.

Asupra nivelului indicilor de lichiditate ai bancilor se poate actiona si prin ameliorarea structurii pasivelor lor. Obtinerea unor depozite cu mare stabilitate in timp, cum sunt cele la termen sau sumele consemnate in certificatele de depozit, dar mai ales cresterile fondurilor proprii, contribuie in mod semnificativ la reducerea vulnerabilitatii bancilor si a nevoii ca ele sa recurga la refinantari costisitoare, cum ar fi spre exemplu, cele obtinute prin gajarea titlurilor de creanta din propriul portofoliu.