StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Management bun inseamna oameni de CALITATE
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » management general
Trimite articolul prin email Managementul politic: terminologie, delimitari conceptuale si caracteristici specifice : Management general Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Managementul politic: terminologie, delimitari conceptuale si caracteristici specifice



MANAGEMENTUL POLITIC:  TERMINOLOGIE, DELIMITARI CONCEPTUALE SI CARACTERISTICI SPECIFICE


Concepte utilizate in managementul politic


Politica (greceste: politikos, din polis – cetate) era definita in 1870 de catre filosoful Littré ca „stiinta a guvernarii statelor”, dictionarul Robert din 1962 ca „arta si practica a guvernarii societatilor umane”, dictionarul Larousse din 1980 ca „relativ la organizarea si guvernarea unui Stat, la lupta pentru putere”, iar politologul Maurice Duverger, citand el insusi primele doua definitii, considera ca trebuie sa diferentiem intre „micropolitica” – planul relatiilor interindividuale, fondate pe contactul personal” – si „macropolitica” – „planul marilor ansambluri, unde contactul personal nu exista, el fiind inlocuit de raporturi mediatizate, prin relatii administrative sau prin contact teatral, faptic (strangerea de mana a unui ministru, discursul televizat al sefului de stat)” (M. Duverger, 1964 - Introduction à la politique, p. 3).




Mai recent, Dictionarul de politica elaborat de P.H. Collin, defineste politica drept „arta si practica de a guverna o tara” (P.H. Collin, 2002 - Dictionar de politica si administratie), iar cel al lui Sergiu Tamas considera ca „politica este o stiinta ce studiaza fenomenele politice  si totodata o arta a exercitarii activitatilor politice”. „Arta politica” reprezinta „capacitatea persoanelor implicate in viata politica de a actiona cu abilitate, punand in valoare aptitudinile lor, cum ar fi puterea de intuitie, imaginatia, prudenta sau curajul” (Sergiu Tamas, 1993 – Dictionar politic).

Din toate aceste definitii rezulta ca politica este atat o stiinta, bazata pe capacitati tehnice de conducere, cat si o arta, bazata pe abilitati si intuitii dobandite prin experienta si chiar prin factori genetici.

In anul 2000, in Cap. 13 al volumului editat de Phil Harris, Andrew Lock si Patricia Rees, denumit „Machiavelli, Marketing and Management”, Kevin Moloney asocia numele marelui Machiavelli cu cel al lui Charles Whelan, unul dintre cei mai mari specialisti in comunicare persuasiva (grupul asa numitilor „spin doctors”), in lucrarea „Nicco and Charlie - A Story of Two Political Servants and of Political Management” (London and New York: Routledge).

In acelasi an, Michael A. Ledeen publica volumul „Machiavelli on Modern Leadership” (aparut si in limba romana, la Editura Humanitas, in 2004), in care autorul aducea argumente in favoarea „artei manageriale in politica”, pornind de la ideile marelui florentin (St.Martin’ Griffin, respectiv Humanitas).

Principalul concept utilizat in stiintele politice si implicit in managementul politic se refera la putere, definitia insasi a stiintei politicii implicand detinerea puterii, sursele de putere si lupta pentru putere (xxx, 2003 – Dictionar de sociologie Oxford, Bucuresti: Univers Enciclopedic). Pentru ca puterea politica se concentreaza la nivelul unei organizatii anume – aceea de partid – si specialistii in management, ca stiinta si arta implicata in domeniul politic s-au concentrat asupra partidelor. Acesta va fi deci primul inteles al managementului politic, cel centrat pe organizatiile politice: partide si grupuri de interese.

„Stasiologia” ca stiinta a partidelor politice, cum spune politologul francez Duverger (de la gr. „stasis” – factiune si „logos” – stiinta; Duverger, 1976 - Les partis politiques, p. 12) sau „managementul activitatilor de partid”, cum spune politologul roman S. Tamas, reprezinta domenii stiintifice care se bazeaza pe un complex de operatii vizand buna functionare a organizatiilor de partid centrale si locale, cum ar fi (S. Tamas, 2002 – Op. cit., p. 47):

organizarea vietii interne de partid;

supravegherea respectarii prevederilor statutare;

gestionarea problemelor de personal;

organizarea relatiilor cu alte partide din tara si din afara tarii;

coordonarea relatiilor cu ONG-urile;

comunicarea cu mass media;

realizarea unor canale intre partid si cetateni;

controlul finantelor partidului (cotizatii, alte resurse financiare);

gestionarea bunurilor partidului (cladiri, institutii etc.).

Partidul politic, ca organizatie de un tip specific, are drept scop declarat cucerirea puterii politice, nu doar in folos propriu (pentru dezvoltarea organizationala si individuala), ci mai ales pentru a deservi cetatenii aflati pe un teritoriu dat. Acelasi dictionar Larousse din 1980 definea partidul politic drept „un grup de persoane unite de o aceeasi opinie, aceleasi interese, aceeasi actiune politica” (Le Grand Larousse, 1980), iar Dictionarul explicativ al limbii romane din 1998 definea partidul politic o „grupare de oameni uniti prin comunitatea conceptiilor politice, ideologice, a intereselor sociale” (1980 - Dictionarul explicativ al limbii romane, coord. I. Coteanu, L. Seche, M. Seche).

„Partidele – spune Duverger - au ca obiectiv direct cucerirea puterii sau participarea la cucerirea ei; ele cauta sa obtina sedii pentru alegeri, sa aiba parlamentari si ministri si sa castige guvernarea” (M. Duverger, 1964 – Op. cit., p. 4).

Omul politic si analistul britanic James Bryce, definea in mod pragmatic partidul politic (cu referire speciala la cele doua mari partide americane), drept acea grupare care indeplineste patru roluri si le pune in practica prin intermediul a doua corpuri sau organisme de decizie. Rolurile sunt: 1. solidaritatea (unirea sau gruparea membrilor partidului si impiedicarea risipei fortelor acestuia in dezordini si schisme); 2. recrutarea (inrolarea de alegatori, de noi membri si a celor proveniti din randurile indiferentilor si ale nedecisilor); 3. entuziasmul (stimularea alegatorilor pentru realizarea unui scop comun, excitarea sentimentului de participarea la rezolvarea problemelor comunitatii, prin discursuri si documente) si 4. instruirea (explicarea ideilor care stau la baza programelor de partid si a virtutilor sefilor, concomitent cu prezentarea unor eventuale abuzuri ale adversarilor politici) (James Bryce, 1895 - The American Commonwealth, p. 108).

Cele doua corpuri de decizie, distincte dar intim conectate la nivelul unui partid politic, sunt: 1. Sistemul de management al comitetelor (System of Managing Committes), a carui functie este de a manageria problemele partidului (To Manage Party Bussines) si 2. Sistemul alegerii candidatilor, care vor concura pentru posturi publice, la nivel de adunari locale (Nominating Assemblies) si prin Conventii (Nominating Conventions).

Dupa cum vom vedea in continuare, managerii partidului sunt supraetajati. Istoric vorbind, in SUA, ei au avut o traditie a ierarhiilor, pornind de la nivelul de jos, al fruntasilor politici locali (Captains) si al „politicienilor de cartier” (Ward Politicians), pana a ajunge la cel al clicilor sau inelelor de putere politica (Ring), aflate sub comanda unui Sef suprem (Boss), cu totii aflati intr-un Cerc Interior al puterii de partid (Inner Circle).

Modelul american, despre care vom vorbi in continuare si care a parcurs o transformare de data recenta, a avut si are limitele si meritele lui, mai ales in privinta eficientei, de aceea el merita o atentie in acest sens.

In categoria organizatii politice intra si asa-numitele grupuri de interese sau de presiune, la care politologul francez Maurice Duverger adauga diversele miscari clandestine care desfasoara activitati politice in regimurile unde lupta politica nu are loc (sau nu poate avea loc) in mod deschis: ligi, fronturi populare, diverse organizatii para-militare - Duverger, 1964 – Op.cit., p. 185).

Grupurile de interese – spune Jeffrey M. Berry – reprezinta prima legatura dintre cetateni si guvernarea lor, formand un canal de acces, prin care vocea membrilor lor, exprimata prin opinii, se adreseaza Guvernului” (Jeffrey M. Berry, 1984 – The Interest Group Society, p. 6).

Partidele politice au o origine electorala si parlamentara, ele constituindu-se initial sub forma unor comitete electorale

In acest sens, liderii partidelor si militantii politici cheama indivizii (cetatenii) sa devina membrii lor, in aceasta lupta comuna in plan organizational, alaturi de alte organizatii, considerate tot ca entitati politice, de felul grupurilor de interese.

Unele dintre miscarile clandestine dispun de diverse forme de actiune politica de natura extremista sau chiar terorista, desi uneori ele se declara de inspiratie justitiara ori religioasa, de aceea, din ce in ce mai multe partide teroriste si unele dintre partidele extremiste sunt izolate, reprimate sau interzise si in tari cu democratie avansata, altele sunt tolerate din motive diverse.


Partidele politice ca organizatii intermediare intre indivizi si guvern


Fig. 1


Sursa: Adaptare dupa Dye, Gibson & Robison, 1997 - Politics in America, p. 198.


Dupa cum am mai spus si o vom mai spune, conceptele-cheie ale managementului, atat in economie cat si in politica sunt eficacitatea si eficienta: „Existenta pe termen lung a sistemelor partidiste implica satisfacerea in mod eficace  si eficient a unor cerinte de natura ideatica si valorica, respectiv a unor interese inevitabil contradictorii” (N. Taran, 2002 - Managementul activitatilor electorale, p. 42-43).

Atat eficacitatea cat si eficienta politica pot fi caracterizate ca inputuri, in trei planuri: in plan ideologic (programe si practici de stanga, de centru-stanga, de dreapta, de centru-dreapta, cu diverse combinatii sau aliante posibile), in plan electoral (reprize de puseuri actionale si in plan managerial, pentru castigarea sau recastigarea alegerilor) si in plan politic propriu-zis (actiune manageriala permanenta, la guvernare sau in opozitie, prin aplicarea promisiunilor din campaniile electorale).

Produsele (output-urile se refera la politicile publice, care se constata dupa implementarea si eventual evaluarea lor interna si externa (evaluarea finala, resimtita „pe propria piele” de catre toti cetatenii – inclusiv de catre cei care nu au votat partidul/ coalitia ajuns(a) la guvernare - si de catre evaluatori experti), la care trebuie adaugate rezultatele (outcomes), acestea din urma referindu-se la ceea ce deriva direct din implementarea unei politici publice si care se constata pe tot parcursul procedurii (evaluarea continua, in orice moment si pe etape).

Relatia dintre cei care fac politicile publice (policy makers) si cei care beneficiaza de ele (policy takers) este asigurata de cei care le aplica (policy givers).

Eficacitatea politica vizeaza actiunea necesara, raspunsul la nevoile politice ale cetatenilor (de participare solidara la actiuni civice, la solutionare unor probleme comunitare incerte etc. - Fig. 2).


Managementul partidelor. Problematica eficacitatii


Fig. 2


Sursa: Nicolae Taran, 2002 – Op.cit., p. 43.


Profesorii americani in domeniul stiintelor politice Plano, Riggs & Robin acorda un rol hotarator managerilor in cresterea eficacitatii unei organizatii politice, accentuand astfel caracterul personalizat al conducerii, ca factor uman. Ei considera ca „eficacitatea unei conduceri politice depinde de insusirile personale ale conducatorului, de conditiile generale ambientale din jurul conducatorului si care conditioneaza rolul sau, de felul in care conducatorul isi considera rolul si statutul precum si de specificul situatiei in care este exercitata conducerea” (Plano, Riggs & Robin, 1993 - Dictionar de analiza politica, p. 41).

Eficienta politica vizeaza actiunile politice care permit o rezolvare a unor probleme certe si care presupun costuri determinate prin tehnici adecvate.

„Eficienta – spune politologul italian Pasquino – consta in urmarirea unor obiective politice, ale unor politici publice, cu un cost cat mai mic posibil, ea este calitatea care legitimeaza existenta, prerogativele si privilegiile unei birocratii politice” (Gianfranco Pasquino, 2002 - Curs de stiinta politica, p. 261).

Eficienta inseamna deci intotdeauna determinari de costuri pentru realizarea de solutii (ea este, daca putem spune astfel, o eficacitate contra cost - Fig. 3).


Managementul partidelor. Problematica eficientei


Fig. 3


Sursa: Nicolae Taran, 2002 – Op. cit., p. 43.


Analizand in detaliu specificul managementului politic, profesorul Sergiu Tamas precizeaza urmatoarele deosebiri ale acestuia fata de managementul economic:


Deosebiri intre managementul economic si managementul politic

Tabel 1

Managementul economic

Managementul politic

1a. Vede societatea ca pe o piata potentiala care trebuie marita pt. firme

2a. Abordeaza societatea ca un complex de procese sociale, piata fiind doar unul din componente

1b. Se raporteaza la membrii societatii in calitate de consumatori

2b. Ii considera pe membrii societatii drept cetateni, fata de care are obligatii politice

1c. Este preocupat de rezultatele pe termen scurt si mediu

2c. Subordoneaza rezultatele pe termen scurt si mediu obiectivelor pe termen lung

1d. Are drept criteriu de performanta - profitul

2d. Indeplineste un complex de criterii de performanta: economice, politice, militare, diplomatice.

1e. Prefera un mediu social stabil, lipsit de conflicte

2e. Considera confruntarea cu certitudinile dezvoltarii si cu fenomenele de dezordine o stare normala

1f. Promoveaza prioritar valorile economice

2f. Promoveaza si echilibreaza un complex de valori, valorile economice fiind doar o parte dintre ele.


Sursa:  Sergiu Tamas, 2002 - Management politic, p. 44.


Cu exceptia cazurilor 1c. si 1e. suntem de acord cu diferentele exprimate de profesorul Tamas in tabelul de mai sus (tipul de management strategic economic vizeaza si termene lungi si foarte lungi, iar managementul conflictelor economice este foarte des invocat in practicile manageriale economice).

Specificitatea managementului politic fata de alte forme de management incepe chiar de la „obiectul muncii”. Acesta, in cazul managementului politic este societatea in intregul ei, mai precis politicile indreptate catre populatie, pentru cresterea calitatii vietii la nivel national, regional si comunitar local.

„Conducerea politica constituie acel aspect operational al activitatii politice, care are ca obiectiv elaborarea si aplicarea de decizii si politici in numele si pentru folosul comunitatii” (Sergiu Tamas, 2002 – Op.cit., p. 48).

Iata deci si un alt inteles, mai general, al stiintei si artei managementului in politica: stiinta si arta guvernarii.

La nivelul unei tari, stiinta guvernarii sau, altfel spus, eficienta actului de guvernare bazata pe invatare si perfectionare, depinde de multi factori, care pot fi sintetizati in sintagma „sistem politic perfectibil”, acesta cuprinzand toate institutiile, persoanele si politicile publice, mai ales cele care sunt de competenta administratiei de stat (Ion Boboc, 2006 – Marketing politic si consultanta guvernamentala).

Specialistii americani in problemele deciziilor politice James G. March si Johan P. Olson vor spune in acest sens ca „eficienta sistemului politic depinde de o substantiala extindere a eficientei institutiilor administrative, iar conceptia si controlul structurilor birocratice reprezinta o problema centrala a oricarei politici” (James G. March & Johan P. Olson, 1983 – Organizing Political Life: What Administrative Reorganization Tells Us about Government, p. 281).

Stiinta guvernarii se refera la sensul mai larg, al actului de conducere a unei tari, iar arta guvernarii poate fi identificata in definitia data politicii de celebrul om politic francez Richelieu: „arta de a face posibil ceea ce este necesar”[1].

Gaston Bouthoul defineste intreaga politica drept o „arta de a guverna oameni”, iar acesta ar consta in „alegerea continua intre doua extreme: ori a guverna in liniste, fara a tulbura uzantele si rutina, ori, din contra, a inova, a buscula traditiile poporului, bulversand mentalitatea, asa cum au facut un Petru cel Mare sau un Mustafa Kemal, intr-un cuvant a te aseza pe o doctrina stabila sau a inova” (Gaston Bouthoul, 1962 – L’Art politique, p. 11).

Stiinta guvernarii, in sensul de invatare a cunostintelor care faciliteaza eficienta, este termenul sinonim cu managementul politic, aplicat la nivelul institutiilor democratice fundamentale ale unei tari: Parlament, Presedintie, Guvern, ministere, partide aflate la putere si oricaror alte organizatii controlate de agenti politici.

Arta guvernarii (sau „artele guvernarii”, cum spune Michel Senellart, intr-o lucrare cu acest nume), a fost multa vreme asociata cu iscusinta urzelilor politice, cu ceea ce fac unii „mari combinatori” (asa au fost numiti de exemplu, in trecut, in Franta – Richelieu, in Rusia – Petru cel Mare[2], in Italia – Machiavelli ; in prezent, in SUA, secretarul de stat Henry Kissinger , in Romania, oameni politici precum Valeriu Stoica, de la PNL, ori Viorel Hrebenciuc, de la PSD etc., toti renumiti pentru calitatile lor de negociatori cu parteneri politici in perioade de criza).

Multa vreme, arta de a guvern a fost considerata ca sinonima cu  machiavellismul, cu asa numita „ratiune de Stat”, cu „jocurile strategice”, care aduceau morala in discutia despre politica (mai exact imoralitatea, prin capacitatea de exploatare in folos propriu a ocaziilor profitabile in cucerirea puterii politice, ca virtute).

O tara nu poate fi condusa doar de un om, chiar si in vremuri de dictatura, de aceea, astazi prin arta guvernarii se intelege modul in care cei care conduc stiu sa-si exercite iscusinta de a se folosi de expertiza altora, in primul rand a echipei aflate la guvernare, a specialistilor subordonati si consultantilor externi, in asa fel incat ei sa-si pastreze puterea si sa o dezvolte. Inteleptul chinez Lao Tze spunea, in acest sens: „Daca as conduce un stat mic, primul lucru pe care l-as face ar fi acela de a utiliza vreo 10-12 oameni cei mai capabili pe care ii are acel stat” (apud G. Bouthoul, 1962 – Op. cit., p. 59).

Apoi, stiinta guvernarii nu poate fi distinsa net de arta guvernarii, ba chiar cele doua se intrepatrund. De-a lungul vremii, spune Michel Senellart „arta guvernarii nu a fost brusc inlocuita de stiinta conducerii Statului, ci s-a transformat treptat, contopindu-se cu armatura sa” (Michel Senellart, 1998 - Artele guvernarii, p. 44).

Orice om politic trebuie sa dispuna de abilitatile necesare pentru a influenta masele, ceea ce necesita cunostinte despre arta influentei, care este, in acelasi timp si o „stiinta a maselor”, expresie folosita de Serge Moscovici in legatura cu rolul psihologiei sociale in politica: „Influenta este un fel de dominare asupra constiintei: un ordin sau o comunicare reusesc sa impuna cu forta unei convingeri o idee, o emotie, o actiune, de catre o persoana care in mod logic nu are nici un motiv valabil de a si le insusi. Indivizii au iluzia ca decid ei insisi, fara sa-si dea seama ca au fost influentati sau sugestionati” (Serge Moscovici, 1997 - Psihologia sociala sau masina de fabricat zei, p. 86).

Intr-o lucrare recenta, aratam si noi ca este nevoie de o stiinta a conducerii si in politica, acesta invatandu-se in scoli de management, prin instruire in management general, in cel politic si prin exemple concrete din practica reala a managementului in partidele politice (Ion Boboc, 2003 - Comportament organizational si managerial. Fundamente psiho-sociologice si politologice, vol. II, p. 14).

La nivelul unei tari, managementul politic este deci o subspecie a stiintei si artei guvernarii, care ajuta la o mai buna administrare din partea unui guvern sau a unei organizatii guvernamentale.

La nivelul unei organizatii politice, managementul politic este aplicat acestui nivel, cu instrumente specifice si tehnici care se potrivesc cel mai bine analizelor – de tip diagnostic si prognostic – si care astfel eficientizeaza organizatiile politice. Acest din urma demers va fi cel mai accentuat in lucrarea de fata, fara insa a ignora analizele la nivelul Guvernului si agentiilor lui, in care un rol de prim rang il au si organizatiile politice (in primul rand, partidul de guvernamant, coalitiile guvernamentale si grupurile de presiune).

Ca forma de manifestare, in literatura de specialitate, conceptul de management politic este aplicat, cum am mai spus, in special la nivel de partide politice care, intr-o tara democratica, preiau puterea - pe care le-o confera populatia prin vot majoritar -, cu promisiunea de a realiza politici publice cat mai eficiente – prin programe politice elaborate si explicitate -, de imbunatatire a calitatii vietii individuale si sociale, in intregul ei (nu numai pentru cei care le-au dat votul), in actul guvernarii.

Managementul politic se refera asadar nu numai la puterea castigata de un partid la alegeri intr-o anumita perioada de timp (partid de guvernare), ci si la activitatile partidelor aflate in opozitie, unele dintre ele trecand deja, cel putin o data, testul guvernarii si care, prin strategii politice performante, vizeaza (re)castigarea alegerilor. De asemenea, managementul politic se refera la puterea pe care o are in interiorul sau un partid si la folosirea acesteia de catre conducatorii lui asupra celor pe care ii conduc.

Managementul politic presupune eficacitate si eficienta obtinute prin tehnici de conducere (techne, termen utilizat si cand este vorba de stiinta a guvernarii, cat si de arta a guvernarii), care confera incredere din partea electoratului in partidele politice, ca organizatii puternice, conduse de lideri puternici (Max Weber vorbea despre partide ca „intreprinderi politice”, aflate pe o „piata electorala” - Max Weber, 2001 - Le savant et le politique).

In concluzie, stiinta si arta managementului in politica reprezinta doua  fatete ale aceleasi monede: pe o parte este infatisata capacitatea liderilor politici de a raspunde intr-un mod cat mai eficient la o competitie din ce in ce mai mare pe piata politica (stiinta manageriala, ca partea hard implicata in politica), pe cealalta parte este infatisata abilitatea de a negocia in situatii de criza, de conflict politic sau de coalizare a unor forte politice (arta manageriala, ca partea soft implicata in politica).

La aceste doua fatete, Laurence E. Lynn, Jr. adauga si actorul, omul politic, administrator in organizatiile politice si in cele publice, el considerand ca managementul politic reprezinta si o profesie (Laurence E. Lynn, Jr., 1996 - Public Management as Art, Science, and Profession, Chatham, New Jersey: Chatham House Publishers, Inc.)

Evident, nu suntem noi primii care incercam sa implicam stiinta si arta managementului in politica.

Am oferit aici doar cateva exemple celebre de abordare a subiectului discutat in lucrarea de fata, in special in privinta analizelor – e drept, mai rare - vizand „arta conducerii” la nivel de organizatii in general si in cele politice, in special.

Mai intai, pe de o parte, a devenit celebra lucrarea lui Gaston Bouthoul, pe care am amintit-o mai sus.

Opera lui Bouthoul, numita „Arta politica”, publicata in 1962, este o colectie de texte privind arta conducerii unei tari, incepand cu tratatul incheiat, in 1278 i.Hr., intre faraonul Ramses al II-lea si Hattousilis, regele hititilor si pana la scrierile despre partidele politice ale sociologului german Max Weber (Gaston Bouthoul, 1952 - L’Art politique, Paris: Editions Seghers).

Apoi, Jay Antony publica in 1968 lucrarea  „Management and Machiavelli” (New York: Holt, Rinehart and Winston), iar in 1987, psihosociologul Edgar H. Schein scrie o lucrare de referinta in domeniul stiintei si artei de a conduce oamenii in organizatii, numita „Arta conducerii resurselor umane” (1987 – The Art of Managing Human Resources, New York, Oxford: Oxford University Press), care cuprinde cele mai influente articole aparute intr-o revista specializata, numita „Sloan Management Review”.

Exista numerosi alti recunoscuti specialisti in psihosociologie care s-au preocupat de tema de fata sau de probleme conexe in diverse tari: de exemplu, James G. Benze Jr., s-a ocupat de tehnicile manageriale utilizate in administratia prezidentiala a SUA (James G. Benze Jr., 1987 - Presidential Power and Management Techniques. The Carter and Reagan Administrations in Historical Perspective, New York: Greenwood Press), Richard Turner Pascale si Anthony G. Athos au scris o lucrare despre „arta managementului japonez” (1981 - The Art of Japanese Management: Applications for American Executives, New York: Warner Books, New York: Warner Books), Kai-Alexander Schlevogt  despre arta manageriala la chinezi, folosind 127 interviuri cu manageri chinezi din diferite domenii din Shanghai, in 1999 (2002 - The Art of Chinese Management. Theory, Evidence, and Application, Oxford University Press) si altii.

Citam aici si alte cateva dintre cele mai importante volume pe care le vom utiliza si noi in lucrarea de fata:

Martha Wagner Weinberg, 1977 – Managing the State, Cambridge: MIT Press;

William H. Riker, 1986 – The Art of Political Manipulation, New Haven: Yale University Press;

Max DePree, 1989 Leadership Is an Art. New York: Dell Publishing;

Laurence E. Lynn Jr., 1996 - Public Management as Art, Science, and Profession, Chatham, New Jersey: Chatham House Publishers, Inc.;

Gilbert W. Fairholm, 1998 - Perspectives on Leadership. From the Science of Management to Its Spiritual Heart, Westport, Connecticut, London: Quorum Books;

xxx, 2000 (John Darby & Roger Mac Ginty – editors) – The Management of Peace Processes, New York, London: St. Martin's Press, Mac Millan Press)

Relatia dintre stiinta si arta managementului, pe de o parte si politica, in general, ori partide politice si grupurile de interese ca organizatii, in special, ridica si alte probleme sau dileme. Una dintre aceste dileme vizeaza optiunea pentru un „model rational” sau pentru un „model natural” legat de organizatiile politice.

Angelo Panebianco, intr-o lucrare de referinta, considera ca optiunea pentru „modelul rational” al organizatiilor politice conduce la un tip de management „instrumental” (managerii sunt „instrumente pentru realizarea unor scopuri specifice” – in speta prin „proceduri invatate”, tehnice, in folosul organizatiilor), pe cand optiunea pentru „modelul natural” conduce la un tip de management de genul „mediatorului”, prin „proceduri neinvatate”, intuitive (care intermediaza intre popor si partide, in folosul poporului) (Angelo Panebianco, 1988 - Political Parties: Organization and Power, p. 6-7).

La un nivel incipient de analiza, se impune o concluzie generala, legata de stiinta si arta managementului in politica: faptul ca, in prezent, asistam la o accentuare a competitiei intre state si partide pentru a obtine performante, cu efect in nivelul de trai pentru toata lumea, determina necesitatea abordarii ambele abordari in teoria si practica guvernarii oamenilor.


Teze de baza ale stiintei si artei managementului in politica


Parintele managementului modern, dupa cum vom arata mai departe, este americanul Fr. W. Taylor, care si-a construit argumentele pornind de la o cuvantare a presedintelui american de la vremea lui si care a pronuntat cuvantul „eficienta”, acesta devenind termenul magic al reconstructiei manageriale a organizatiilor moderne.

Eficienta inseamna un raspuns cat mai adecvat si mai complet la cerintele mediului cu un cost cat mai redus cu putinta.

Tezele principale dupa care se ghideaza in prezent cercetatorii care urmaresc eficientizarea comportamentelor celor care conduc organizatiile politice, ca manageri, prin intermediul instrumentelor lor de conducere strategica - si pe care le vom urmari si noi pe parcursul analizelor din lucrarea de fata -, sunt urmatoarele:

In orice organizatie politica exista o conducere superioara (top management) si mai multe alte paliere manageriale: un management intermediar si un management intermediar operational alaturi de care mai actioneaza alte componente de sprijin, din interior si din afara: este vorba de consilierii din interior si consultantii externi (tehnostructura) si sistemul informational de specialitate (functiunea de suport);

Eficienta manageriala a organizatiilor politice este intotdeauna o problema de comparatie: spunem ca o organizatie politica sau mai multe sunt mai eficiente decat altele, din acelasi camp de activitate sau din campuri de activitate diferite, pentru ca atat oamenii care le conduc sunt mai performanti decat ceilalti, cat si pentru ca unele organizatii politice sunt pregatite mai bine (adaptate) pentru a face fata unui mediu extern din ce in ce mai concurential;

Eficienta organizatiilor politice este multidimensionala, deci niciodata reductibila la o singura variabila: ea vizeaza masurarea activitatilor, programelor si proiectelor organizatiilor politice aflate la putere sau in opozitie; a performantelor lor pe termen lung si scurt, a masurilor de ordin managerial si fiscal, a unor masuri in perioade de crestere versus in perioade de criza;

In eficienta organizatiilor politice Comitetele de conducere fac diferenta, dar cum actioneaza acestea nu este foarte clar: unii vorbesc de aplicarea unui complex de tehnici manageriale, altii de rolul prestigios al presedintelui partidului, de conflictul scazut intre presedinte si presedintele executiv sau comitetul de conducere, apoi altii de implicarea unei planificari strategice, de utilizarea clasificarilor inter-organizationale, de revizii si evaluari continue etc.; ceea ce reprezinta totusi o evidenta la majoritatea organizatiilor politice performante este necesitatea utilizarii evaluarilor externe si corelatia dintre eficienta Comitetului de conducere sau a uneia sau alteia dintre personalitatile politice si eficienta organizationala;

Eficienta organizatiilor politice este dependenta de utilizarea corecta a unor practici manageriale – este vorba de evaluarea unor masuri si instrumente de performanta: 1. factorii de crestere in contributii de la donatori, membri, simpatizanti sau interesati de politica unui partid sau altul; 2. factorii de crestere a satisfactiei top managerilor partidului, donatorilor individuali sau de grup si clientilor politici; 3. factorii de crestere a numarului de membri si voluntari in partid, mai ales cu ocazia alegerilor; 4. factorii de crestere a serviciilor, activitatilor si produselor oferite in comunitati, prin programe politice; de exemplu, Crittenden si colab. analizeaza eficienta organizationala folosind 4 factori de performanta si 6 elemente de planificare strategica, identificand astfel 24 combinatii posibile; a se vedea Crittenden si colab. 1988 Planning and Stakeholder Satisfaction in Religious Organizations; Siciliano studiaza 240 de organizatii non-guvernamentale locale americane, folosind ca instrumente de evaluare a proceselor de planificare strategica: 1. formularea misiunii, 2. analiza trendurilor de mediu, 3. analiza competitivitatii, 4. scopurile pe termen lung, 5. obiectivele pe termen scurt, 6. planurile de actiune si 7. monitorizarea rezultatelor; a se vedea: J. I. Siciliano, 1997 - The Relationship Between Formal Planning and Performance in Nonprofit Organizations, pp. 387-403);

Eficienta organizatiilor politice este o constructie sociala: judecata participantilor interni la procesul managerial dintr-un partid este supusa judecatii din afara managementului politic si anume a membrilor si simpatizantilor politici, in calitate de beneficiari primari ai programelor si serviciilor politice, apoi a marelui public, a societatii in ansamblul ei;

Indicatorii de rezultat ca masura a eficientei au un caracter limitat, exagerarea lor putand fi chiar periculoasa: de exemplu, daca partidele aflate la guvernare sau o coalitie de partide vor cauta sa identifice eficienta unui program politic de guvernare doar prin constructia de case pentru saracii din zonele sinistrate din Moldova (cum s-a intamplat in iulie 2005), vor gresi, deoarece vor putea asista neputinciosi la aparitia unui „izvor” nesecat de noi si noi saraci veniti din toata tara si care vor cere si ei sa li se dea case noi, deoarece si adaposturile lor au avut de suferit din cauza altor intemperii; in acest caz, partidul sau coalitia la putere ar ajunge in imposibilitatea de a face fata noilor situatii, oricat de bun ar fi programul initial de ajutorare a sinistratilor, din cauza resurselor limitate, dar extinderea lui nelimitata ar putea chiar incuraja si mentalitatea paguboasa a unui popor asistat social, incapabil de a-si asigura, prin resurse proprii, un adapost

un management performant in organizatiile politice se bazeaza mai ales pe oferirea de stimulente superioare, nemateriale, imbinate cu stimulente materiale. Stimulentele superioare se refera la „beneficii ideale si satisfactii comunitare, ca motive care stau la radacinile organizatiilor politice” (subl. I.B.., citat din Chester I. Barnard, 2004 - Functiile executivului, p. 170). De aceea, cu cat cetatenii vor avea sentimentul unui beneficiu ideal superior si vor resimti o satisfactie comunitara mai mare, cu atat vor fi inclinati sa acorde votul unui partid, sa determine si pe altii la acest gest si astfel sa asigure supravietuirea si dezvoltarea partidului. Concomitent cu dezvoltarea organizationala, cele doua motivatii de mai sus reprezinta si un indicator de masurare a performantelor managerilor partidului, care astfel isi pot asigura realegerea in posturi de conducere.


Studiul conducerii politice: precursorii


Incepem cu analizele efectuate de cercetatorii-precursori ai structurii interne si conducerii principalelor partide politice de la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu un dublu scop:

in primul rand, pentru a identifica modul in care s-au structurat si au supravietuit, de-a lungul timpului, cele mai puternice partide (de exemplu, principalele doua partide americane si Partidul conservator din Marea Britanie), dar si cauzele pentru care altele au disparut de pe scena vietii parlamentare (cazul Partidului liberal englez);

in al doilea rand, pentru a exemplifica evolutia sistemelor manageriale ale partidelor politice din lume, dinamica acestor sisteme (pentru care urmarim aceste partide pana in zilele noastre, dupa ce prezentam analizele precursorilor).

Inaintea noastra, Pierre Brénchon efectua o enumerare a clasicilor in domeniul studierii partidelor politice: in prima parte erau „parintii fondatori ai studiului partidelor politice” (Moisei Ostrogorski, Robert Michelis si Max Weber), apoi autori contemporani, precum Maurice Duverger, Otto Kirschheimer (inventatorul „catch all parties”), Jean Charlot, Stein Rokkan, Daniel Seiler (Pierre Brénchon, 1999 – Partidele politice, p. 25).

Din aceasta enumerare noi vom prezenta in continuare opera clasicilor, la care insa vom mai adauga pe britanicul James Bryce, dar il vom asimila aici si pe francezul Maurice Duverger, singurul in viata la data elaborarii initiale a lucrarii de fata.


3.1. James Bryce (1838-1922) – „cercurile” ierarhiei de partid

din S.U.A.


Englezul James Bryce este o personalitate putin cunoscuta chiar si in stiintele politice, desi pana la mijlocul secolului al XX-lea numele lui figura in toate tratatele despre sistemele politice, ca pionier in investigarea compozitiei partidelor politice.

In calitate de diplomat si de istoric (a fost ambasadorul Marii Britanii in SUA la sfarsitul secolului al XIX-lea, dupa ce a absolvit stiintele juridice la Universitatile din Glasgow si Oxford), deci ca om politic si ca om de stiinta, J. Bryce a fost primul descriptor al unui sistem politic partidist si al partidelor americane, cuplate cu studiul Constitutiei si al Guvernului si comparate cu cele din continentul european (in speta britanic, francez si din alte tari ale Europei Occidentale).

In lucrarea lui fundamentala, alcatuita din 2 volume si finalizata intr-o prima versiune la 22 octombrie 1888, numita The American Commonwealth, mai precis in volumul al II-lea, James Bryce a descris „masina” de partid americana si istoria acesteia , precedand astfel pe rusul Moiseï Ostrogorski, a carui opera a fost publicata initial in 1901, dupa mai multe vizite efectuate de acesta in SUA si Marea Britanie la sfarsitul secolului al XIX-lea . De altfel, Bryce declara, inca din prima editie: „nu am avut avantajul sa pot cita un tratat anterior si nu cunosc nici un autor care sa fi descris functionarea reala si cotidiana a unui partid ca parte a unei masini politice imense si complicate, a influentelor care pun in miscare aceasta masina, prin constructorii si manipulatorii ei” (p. 4).

In descrierea partidelor politice americane, Bryce porneste de la o asociere a „masinii” de partid cu cea a guvernului american: „spiritul si forta partidului au fost esentiale in functionarea masinii guvernamentale din America, fiind o locomotiva a acesteia, iar daca am face o alta asociere, partidul fata de guvern se aseamana cu nervii motori pentru muschii, tendoanele si oasele unui corp uman: acestea transmit forta motrice si determina directiile in care vor actiona organele. De aceea, descrierea partidelor trebuie completata, in mod necesar, cu studiul Constitutiei si Guvernului”. (p. 3).

Bryce descrie in detaliu istoria celor doua partide care se inlocuiesc periodic la putere in SUA: Partidul Republican si Partidul Democrat. Aceasta istorie demareaza odata cu Conventia Constitutionala din 1787 de la Philadelphia, cand s-au constatat doua tendinte ale conducatorilor societati americane:

Ø       una centrifuga - accent pe libertatea individuala si concomitent pe independenta Statelor care compuneau Uniunea, tendinta care a condus la constituirea Partidului Republican (pana in 1940 a avut la baza miscarea federalista, National Republicana) si Partidul Whigs, ambele fiind „strunite” de cate un whip[7]; in 1854 se infiinteaza Partidul Republican care s-a dezvoltat pana la structura actuala, pentru ca in 1860 acesta sa recastige alegerile prin presedintele Lincoln si sa ramana la putere pana in 1912, cu doua intermitente: 1884-1888 si 1892-1896);

Ø       una centripeta – accent pe solidaritatea umana si concomitent pe intarirea rolului Statului american (antifederalisti), odata cu o mai mare subordonare a Statelor fata de Federatie, tendinta care a condus la constituirea democratilor republicani, in frunte cu Thomas Jefferson, ex-secretar de stat in timpul presedintiei lui George Washington si presedinte al SUA in 1800-1808, tendinta transformata (din 1828) in constituirea Partidului Democrat (castiga toate alegerile din perioada 1800-1820 ca partid democrat-republican, apoi in 1828-1860, cu numele actual, cu doua intermitente: 1840-1844 si 1848-1852).

Prin forta lor, cele doua partide au atras numerosi aderenti, cu caracteristici personale si socio-profesionale si cu interese diferite: inca de la inceput, Republicanii au fost asociati cu partea de Nord a Uniunii si mai ales cu oamenii mai instariti din toata America (imaginea sa este a unui elefant, simbol care este desenat de Thomas Nast si care apare prima data in 1874, in jurnalul Harper’s Weekly), iar Democratii au fost votati in masa de locuitorii din Sud si de cei mai putin instariti din toata America (imaginea sa este a unui magar, evocand astfel simbolul utilizat prima data de Andrew Jackson in campania sa din 1829, in urma careia a ajuns presedinte al SUA, dar stabilirea lui ca mascota apare abia in 1880, acelasi Thomas Nast avand un rol principal in acest sens, ca si la Republicani).

Bryce a constatat, personal si din opinia publica, anumite caracteristici ale psihologiei votantilor americani: „Negutatorii, manufacturierii, membrii profesiunilor liberale din orasele mici, oamenii onorabili, seriosi, piosi si cu o conduita ireprosabila au tendinta de a fi Republicani.  Democratii primesc voturi mai mult de la fermieri (mai ales de la cei care sunt asezati pe valea superioara a raului Mississipi sau de pe coasta Pacificului), de la cei care isi spun „progresisti” (numiti si „radicalisti”) (p. 31). Cu timpul, fermierii se vor imbogati si vor trece de la democrati la republicani, ca o consecinta a trecerii la un alt nivel de stare materiala, incepand deci sa voteze masiv cu Republicanii.

In orase, in absenta unui partid muncitoresc sau comunist, clasa muncitoare era divizata: partea cea mai importanta a celor care frecventau bisericile erau republicani, distributia lor era insa incerta si diferita de la zona la zona.

Bryce atrage totusi atentia ca termenul de partid (national) are conotatii diferite in SUA fata de Europa.

In SUA, partidul national este reprezentat de „orice sectie care reuseste sa propuna candidati speciali la functia de Presedinte sau Vice-presedinte al SUA, iar daca admitem o astfel de abordare atunci vom putea identifica si alte partide nationale in afara de cel Republican si cel Democrat” (p. 39).

Primul dintre aceste „alte partide” a fost numit Greenbackers (membrii sai erau „sustinatori ai obligatiunilor financiare”, dupa numele hartiilor de valoare, considerate la acea vreme ca ar fi insuficiente cantitativ, ca sprijin pentru moneda nationala si aceasta ar sta la originea neplatilor salariale si in general in asigurarea contravalorii muncii prestate de cei nevoiasi).

Greenbackers, ca partid, a aparut imediat dupa incheierea razboiului civil, iar la alegerile din 1876, 1880 si 1884 a avut candidati la cele doua functii insa nu au castigat, ceea ce a determinat ca la ultima alegere din 1884 sa dispara de pe scena politica, o parte dintre membri sai contribuind la formarea unui alt partid nou, numit Partidul Populist.

Partidul Populist s-a format din mai multe grupuri de partide numite muncitoresti sau socialiste, alcatuite din muncitorii din marile orase si din minerii si imigrantii din zonele rurale sau preorasenesti, denumindu-se ulterior Labour Party. Forta sa a rezidat in sindicatele muncitoresti si intr-o liga de asociatii ale salariatilor, numita Cavalerii Muncii (Knights of Labour). Labour Party a propus si el un candidat prezidential doar in 1888, dar fara succes; totusi, a reusit sa impuna, in acelasi an, un primar la New York.

In 1890 a aparut un concurent care a divizat si mai mult masa de muncitori. Este vorba de Partidul Socialist, cu o oarecare reprezentativitate in cateva State din Nord, dar in care predomina, cum am vazut, marele Partidul Republican (recunoscut si sub sigla GOP – The Grand Old Party).

Prohibitionistii (adversari ai vanzarii de bauturi alcoolice) au aparut in 1872, prezentand si ei un ticket, adica o lista cu proprii candidati oficiali la cele doua functii, dar fara succes.

Alte formatiuni politice nesemnificative au fost: Knownothings („cei care nu vor sa stie nimic”), Mugwumps (cuvant compus din indiana si americana: „intelept”, respectiv „natang”) etc.[8],



Bryce a gasit, in perioada cat a studiat viata politica din S.U.A., o „remarcabila coeziune a partidelor, deoarece americanii au o tendinta marcanta de asociere si de atasare la organizatia la care au aderat, respecta mai degraba autoritatea masei decat pe aceea a unui lider individual”. Mai mult, continua autorul, „exista in viata partidelor un soi de disciplina militara care are o parte rea si o parte buna: pe de o parte, impiedica exprimarea dezaprobarii oneste, dar pe de alta restrange gelozia, egoismul si incriminarile reciproce” (p. 51).

In privinta puterii liderilor de la toate nivelurile, practicile separarii puterilor in state si la nivel federal, intre legislativ si executiv, ii impiedica sa dezvolte o prea mare putere.

Presedintele SUA, initial unul din cei mai marcanti oameni ai partidului, care il propulseaza pe acest post,  isi pierde puterea asupra politicii partidului dupa ce este ales. El ajunge chiar sa se teama pana si de faptul ca sustinand politica propriului partid in mod public risca sa isi piarda prerogativele, avand in vedere ca in noua pozitie reprezinta intreaga natiune.

Cine face si controleaza totusi politica partidului Raspunsul la aceasta intrebare nu este usor de dat, deoarece antreneaza discutarea intregului sistem de conducere a partidului. Operatiile esentiale legate de elaborarea si implementarea politicii de partid sunt in numar de trei (cei 3 C).

Un prim set de operatii se referea la personajele care intra in joc (Candidatii), al doilea set la forma prin care sunt impusi conducatorii (Conventii), iar al treilea set la adunarile de partid in Comisii electorale (Caucus).

Practica timpului arata ca mai intai erau alesi candidatii la functiile de conducere la nivel intern, apoi cei mai buni dintre acestia erau sustinuti in afara partidului, pentru functii publice, in cadrul asa-numitelor Conventii: cand un partid isi fixa politica, o introducea intr-o Conventie si o expunea intr-o forma de Program (Platform).

Mai sus, la un nivel ierarhic superior, de exemplu in Congres, tactica partidului era fixata prin adunari ale partidului in cadrul celor doua camere: aceste adunari se numesc caucus[9].

Notiunea de management al partidului apare pentru prima data intr-o lucrare stiintifica in opera politologica a lui Bryce. Astfel, in capitolul al LX-lea, intitulat „Masina” (de partid - n.n.), autorul spune: organizatia de partid americana consta in doua feluri de corpuri distincte, dar intim conectate. Functia unuia este de a manageria problemele partidului (To Manage Party Business), iar functia celuilalt era de a desemna candidatii partidului in alegeri. Primul corp era reprezentat de sistemul de management al comitetelor (System of Managing Commitees).

Evident, autorul preia o terminologie care exista in epoca, activitatea practica de management politic realizandu-se intr-un mod empiric[10].

Principele doua noutati aduse de Bryce - si preluate ulterior de politologi - au constat in identificarea asa-numitelor „Cercuri interioare” (Inner Circle) si „Inele” (Rings), in cadrul celor doua mari partide americane.

In urma analizelor sale asupra compozitiei si structurii manageriale la doua organizatii de partid, Bryce a constat ca toti cei care lucrau in partid, in diverse Colegii electorale, cum erau presedintele, secretarii asociatiilor locale de partid si membrii cei mai activi ai comitetelor acestor asociatii, deci oamenii politici de profesie, a caror unica afacere era partidul, ar trebui integrati in sfera Cercului Interior.

In cadrul cercului interior intrau:

Toti membrii celor doua camere ale Congresului (Camera Reprezentantilor si Senatul);

Toti functionarii federali (exclusiv judecatorii inamovibili si cei clasificati ca fiind in serviciul civil);

O parte importanta a membrilor reprezentand puterea legislativa la nivelul unui Stat (din randul legiuitorilor erau politicieni profesionisti: cel putin jumatate in statele New York, New Jersey, California, Maryland si Louisiana; aproape jumatate in Connecticut, Ohio, Virginia, Illinois, Texas; circa ⅓ in Georgia, Kentucky, Iowa, Minnesota si Oregon; sub ⅓ in Massachussetts, Vermont si alte cateva – „dar diferenta dintre politicianul de profesie si un amator este prea putin posibila de definit pentru a permite o evaluare satisfacatoare” – p. 86);

O parte din functionarii la nivelul unui Stat, cu exceptia judecatorilor dintr-un numar foarte mic de State;

Functionarii platiti din orase si comitate: existau mari diferente, din acest punct de vedere, intre Statele care alcatuiau Uniunea;

O parte dintre cei care nu aveau functii de partid, dar apelau la partid sa le obtina (in partid sau in afara partidului, de exemplu la nivel de municipiu), dupa castigarea alegerilor. Aceasta categorie era aceea a „salariatilor de partid”, care nu se bucurau de avantajele patronajului[11] posturilor federale, conferite de obtinerea victoriei in alegeri. Practica patronajului viza si alti membri ai unui partid dominant si care asteptau sa fie recompensati cand partidul pe care il slujeau reusea sa castige puterea (acestia erau numiti Spoilermen – spoliatori de posturi).

Bryce a reusit chiar sa numere posturile acestea pentru politicienii profesionisti care se roteau in ocuparea lor, odata cu castigarea alegerilor, in SUA, identificand circa 500.000: el facea presupozitia ca daca pentru fiecare din cele 100.000 posturi la nivel federal (pentru tot atatea oficii guvernamentale), exista cate un candidat deja propus a fi numit, la care se adaugau inca 150.000 posturi la nivel de State, plus cate un post de rezerva la ambele niveluri, puteam inregistra 100.000 + 150.000 x 2 = 500.000 posturi de partid, jumatate acordate, jumatate promise.

Numarul politicienilor din „Cercul interior” american era de circa 10 ori mai mare comparativ cu numarul politicienilor din „Cercul interior” britanic (in acest din urma cerc erau integrati, la vremea lui Bryce, in ordinea importantei, 3.500 de politicieni, in total, dintre care: 80 de membri in Camera Lorzilor, 670 de membri in Camera Comunelor, 300 de redactori sefi ai principalelor ziare, 450 de candidati la functii in Camera Comunelor si alte 2.000 de persoane care isi consacrau cea mai mare parte a timpului lor in circumscriptii, cum erau secretarii asociatiilor politice, agentii insarcinati cu inscrierea alegatorilor etc).

Alaturi de „Cercul interior”, ai carui membri aveau o munca specifica si un statut superior, de prezentare a propriilor candidaturi, exista si un numar nedefinit de oameni politici locali (ward politicians), care sprijineau candidatura celor din primul cerc, dar si propriile lor functii locale.

Bryce avea in general o opinie dispretuitoare la adresa provenientei si specificului muncii oamenilor politici americani de nivel mediu, angajati sa faca politica in favoarea primului cerc, acestia provenind din randurile „clasei haimanalelor” din orase (loafer class) si care faceau „munca de jos” a politicii locale.

Nu aceeasi atitudine avea autorul in legatura cu membrii „masinii de partid”: „deasupra politicienilor de mahala – spunea autorul - se gaseau ofiterii armatei politice, managerii partidului, cuprinzand membrii Congresului si principalii membri ai legislativului de la nivelul statului, precum si redactorii sefi ai ziarelor influente” (p. 65). Dar nici la acest nivel nu se inscriau cei mai valorosi membri ai societatii americane.

Bryce incearca sa raspunda la intrebarea „de ce nu intra in politica cei mai buni cetateni ?”. In acest sens, nu ar fi decat doua explicatii, la o prima impresie:  „ori viata politica americana ar fi atat de mizerabila incat oamenii onesti ar refuza sa intre in ea, ori acestia sunt lipsiti complet de patriotism”. Privita mai atent insa, viata politica americana, a timpului lui Bryce, il determina pe autor sa considere ca totusi, arena politica nu este complet lasata la indemana profesionistilor verosi, apoi proportia oamenilor de valoare fata de cei fara valoare era in crestere in favoarea primilor .

In afara „Cercului interior”, exista si un „Cerc exterior”, alcatuit din votanti si simpatizanti. Proportia dintre membrii primului cerc si membrii celui de-al doilea cerc era considerata un fel de ozonometru, care permitea o masurare a gradului de puritate sau de salubritate a atmosferei politice.

Inca de la acea vreme, Bryce intuise functiile unui partid politic, cu aplicatie la cele doua partide americane si anume:

unirea: gruparea partidului si impiedicarea risipei fortelor sale in dezordini sau schisme;

recrutarea: inrolarea de noi membri, de alegatori, de indiferenti sau de indecisi;

entuziasmul: stimularea alegatorilor pentru realizarea unui scop comun, incitarea sentimentelor prin discursuri si documente;

instruirea: idei in problematica politica si explicatii – virtuti ale sefilor, concomitent cu aducerea in atentie a abuzurilor adversarilor politici;

O atentie deosebita acorda autorul „masinii de partid” (Cap. LX, incepand cu p. 72). Partidele americane – arata autorul – erau compuse din doua serii de corpuri distincte, intim legate, una cu caracter permanent, cealalta cu caracter temporar:

1. Comitetele Executive (Managing Committees): in fiecare Stat, in fiecare district electoral, existau astfel de comitete, ale caror competente se intindeau asupra oricaror activitati politice. Astfel, exista in localitatile rurale, un comitet rural, apoi unul orasenesc in orasele mici (Township) sau de cartier (Ward), apoi cate un comitet pentru fiecare district, pentru fiecare oras mare si pentru fiecare regiune si la nivel de Stat (nu in toate Statele existau totusi astfel de subdiviziuni). „Intreaga tara este impanzita de astfel de retele de comitet cu o sfera de actiune corespunzand unei circumscriptii electorale… Micile comitete locale sunt in mod real autonome, pentru tot ceea ce priveste localitatea, dar sunt subordonate, cand este vorba de nevoi comune, intregului partid” (p. 83).

Comitetele sunt permanente si se reinnoiesc cu ocazia alegerilor anuale (Primary) sau prin Conventii locale (dupa caz), dar rar se intampla sa fie radical modificate. „aceeasi oameni sunt realesi an de an pentru ca ei trag sforile, pentru ca sunt cel mai la curent si se ocupa cel mai mult cu problemele partidului” (p. 85).

Un singur rol – fara a lua in calcul adoptarea programelor – este in afara competentelor acestor comitete: alegerea candidatilor (aspect care tine de ramificatii ale organizatiei, numite „Adunari de nominalizare” - Nominating Assemblies).

Cand aveau loc alegerile, in fiecare circumscriptie electorala de district se instituiau colegii electorale – competente sa numeasca un individ pentru o functie sau un post administrativ si legislativ, care supuneau adunarilor de partid candidaturile. Daca, de exemplu, districtul unde se organizau astfel de adunari nu avea subdiviziuni teritoriale, aceasta adunare purta numele de Primary. Aceasta efectua alegeri pentru functiile locale si facea propuneri de persoane pentru functii mai mari, respectiv la Conventiile de nivel superior.

Cea mai mare „Adunare de nominalizare” era Conventia Nationala (National Nominating Convention), care desemna candidatul Partidului la Presedintia SUA.

In aceasta lucrare de referinta, Bryce si-a continuat analizele privind activitatile curente ale „masinii” (a participat el insusi la una din Conventii, pentru o mai corecta documentare), privind rolul pe care il aveau „cercurile” si mai ales privind rolul boss-ilor, cu locotenenti, valeti (heelers) si grupurile lor de protejati.

La vremea lui, exista fie un fel de „boss retoric”, fie un „boss intrigant”, primul avand mai mult succes. In primul rand, orasele reprezentau o tinta predilecta a unui boss, acesta aducand mari mase de alegatori docili, care doreau sa ocupe posturi in administratia publica: la posta, la vami, la politie etc.

Uneori si la nivelul unui Stat exista un boss recunoscut de toata lumea, desi structura pe care o crea el era una paralela, exterioara mecanismelor oficiale ale Partidului. Bossul de Stat trebuia sa aiba mai multe „calitati” decat un Boss de Oras, in privinta controlului Conventiilor de la nivelul Statului, prin locotenentii lui si uneori avea relatii chiar si la nivelul Congresului (el insusi putea proveni din randul unor fosti senatori), puterea lui extinzandu-se deci si in privinta influentarii legislatiei, in favoarea celor care il sustineau.

Insusi Presedintele nu il putea ignora, iar ministrii erau cei care se ofereau primii, dupa numire, sa-i propuna posturi pentru clientii politici recomandati de boss.

Bryce nu avea o parere proasta despre caracterul membrilor „Inelelor” ca personaje politice, ba chiar considera ca imaginea lor se integra in atmosfera politica pragmatica de la acea vreme din SUA: „Nu trebuie sa ne gandim ca membrii Inelelor sau Marele sef ar fi oameni murdari, ci ca sunt produsele unui sistem. Moralitatea lor este de acelasi fel cu anturajul lor. Ei vad ca le este deschisa o usa a norocului si puterii si intra pe ea. Obligatiile de patriotism si de datorie fata de public nu sunt niciodata neglijate, ba chiar sunt permanent prezente in spiritul lor. Un Boss de Stat este, in mod obisnuit, un american bastinas, bine instruit, care evita coruptia pe fata, dar care trebuie sa inchida ochii la cea practicata de unii colegi ai lui. Personal, poate fi integru (mai ales daca este un Boss rural), dar un Boss de Oras este adesea nascut in afara SUA si are o origine umila: a crescut intr-o atmosfera de cafenea” (p. 112).

Pentru a fi mai explicit, autorul dadea ca exemplu faptul ca din 1.007 alegeri primare si conventii care au fost tinute in New York City, pentru a pregati alegerile din 1884, 633 au avut loc in cafenele. Deci, Bossul trebuia sa bea, sa plateasca bautura, sa fie petrecaret cu oamenii cei mai umili.

Autorul descrie, uneori cu lux de amanunte, modul in care se traficheaza listele, printr-un fel de „troc” cu posturi, in care singurele probleme apar doar atunci cand apar conflicte intre sefii aceluiasi partid (care astfel afecteaza unitatea partidului), sau intre sefii celor doua partide care se rotesc la putere (care astfel ar permite „intrarea in scena” a unui alt competitor politic), ori cand aveau loc „tradari”.

Disciplina de partid era, ca o consecinta, foarte severa in aceasta armata de partid. Politicienii de la nivelul oraselor erau obligati chiar sa aiba un cod moral, in sensul condamnarii practicilor incorecte la vot, tradarii de partid, fidelitatii si devotamentului fata de lideri (existau chiar povestiri horror, despre o adevarata politie secreta care ii urmareau si lichidau pe cei care tradau si despre disparitii misterioase ale unor oameni care ar fi divulgat secrete ale „Inelelor” etc.).

Cat despre relatiile dintre un boss de la un partid aflat la putere si cel aflat in opozitie, Bryce le asemana cu relatiile dintre un avocat al apararii si unul al acuzarii. Desi erau adversari, ei nu se considerau dusmani. Autorul aflase chiar ca intr-un mare oras, bossul democrat si cel republican aveau obiceiul sa-si cedeze reciproc diverse functii, dupa alegeri, pentru a nu multiplica o posibila concurenta.

Ostilitatea care exista viza, mai degraba, factiunile din acelasi partid decat relatiile dintre cele doua mari partide (era citat cazul orasului New York, unde multa vreme avusese in competitie 3 organizatii politice democratice).

Existau si dusmani comuni ai celor doi mari competitori politici: de exemplu, existau orase guvernate de cate un „inel” din partea democratilor si republicanilor care se reuneau in secret pentru a contracara aparitia unor noi „inele” ale unor reformatori. De aceea, bosii celor doua partide isi cedau mutual locuri la alegeri pentru a-i scoate din competitie pe reformatorii celor doua partide, impreuna cu factiunile acestora.

Banii la partid, pe filiera „Inelelor” proveneau din 5 surse:

Subscriptia publica: functionarii partidului cautau fonduri pentru campanie, apeland la oamenii bogati, membri ai partidului, desi putini dintre ei se implicau direct in politica partidului, ba uneori isi exprimau public o parere proasta despre membrii „Inelelor”, dezaprobandu-le procedeele;

Fonduri oculte: bani neimpozitati si neinregistrati, obtinuti prin conectarea directa a „Inelelor”, cu firmele care nu-si plateau impozitele si taxele;

Fonduri publice pentru campaniile electorale: bani din bugetul federal, dar si din contracte ale unor „Inele” cu institutii publice;

Taxe de la functionarii partidului: 1-4 % (chiar 5 %) din veniturile anuale;

Taxe de la candidatii propusi (unii si alesi): o suma proportionala cu importanta postului la care erau inscrisi, la care se adaugau banii pentru prezentarile in public.

Sistemul „clientelismului politic” (Spoils System) descris de Bryce, mai ales cel practicat in marile orase (Cincinati – Ohio, 360.000 locuitori, Saint Louis – Missouri, 700.000 loc., Louisville – Kentucy, 230.000 loc., Minneapolis – Minnesota, 170.000 loc., Saint Paul, 215.000 loc., San Francisco, 350.000 loc., p. 120-138), a inceput sa fie din ce in ce mai atacat din interiorul sistemului, reforma demarand deja in perioada 1883-1910, cand primele 7 state au instituit concursul pentru posturile publice, dar el va putea fi identificat si dupa al doilea razboi mondial.

Bryce era optimist la vremea lui, previzionand o reforma in partidele americane, care sa inlature figura bossului de partid: „Regatul bosilor pare a slabi in cateva orase si cerul este parca mai albastru in 1910 decat in 1894” (p. 365).

Samuel P. Orth va dedica in 1919 o carte bosilor de partid din SUA, intr-o vreme cand „unui partid ii era acordata putina atentie, el fiind considerat pur si simplu un angrenaj voluntar de oameni cu aceleasi idei” (Orth, 1919 - The Boss and the Machine. A Chronicle of the Politicians and Party Organization, p. 161).

El eticheta bosii de partid ca pe niste „vanatori de slujbe”, „manipulatori” sau „cautatori de oportunitati pentru propria prosperitate, fara insa a se uita faptul ca atat masina cat si bossul sunt produse naturale ale timpului sau” (Orth, 1919 – Op. cit, p. 37 si 39).

L. Sandy Maisel si Charles Basset constatau ca dupa al doilea razboi mondial singurii bosi de partid mai erau in statele Virginia si Connecticut. „Dupa 1980 – spun ei – figura boss-ului a sucombat datorita inovatiilor in tehnologia informatiilor si in schimbarea organizatiilor de partid” (L. Sandy Maisel si Charles Basset, 1990 – Political Parties & Elections in the United States. An Enciclopedia, vol. II, New York, London: Garland Publishing, Inc.).

La cele doua cauze ale disparitiei bosilor de partid, Hedrick Smith adauga si o a treia: aparitia consultantilor politici: „Acestia sunt adevaratii samani ai politicii: consilierii pentru mass media, strategii politici, expertii in sondaje de opinie si in presa electronica personalizata. Si ei i-au inlocuit pe vechii bosi ai politicii” (Hedrick Smith, 1998 - Jocul puterii, p. 153).

Imaginea negativa asupra celor doua partide americane pe care a avut-o Bryce nu a convenit in primul rand analistilor politici americani. De exemplu, Frederick A. Ogg si P. Orman Ray, profesori de stiinte politice la Universitatile din Wisconsin si California, negau, dupa circa 50 de ani, asocierea pe care Bryce o facea intre cele doua partide americane cu „doua sticle cu grija etichetate, dar goale pe dinauntru” (Ogg & Ray, 1950 – Essentials of American Government, editia a 6-a, p. 144).

Noi consideram ca desi acid in exprimari, Bryce nu a fost un critic negativist, nici chiar agresiv al partidelor politice americane, el fiind constient de necesitatea acestora in sistemul politic democratic. In „American Commonwealth”, volumul al doilea, referitor la partidele politice si opinia publica, el a avut mai degraba o privire superioara, a unui gentleman britanic (mai intai viconte, apoi lord, el fiind si profesor de drept civil la Oxford), care credea in superioritatea sistemului de partide din Marea Britanie si Europa, apoi a dezvoltat o imagine jurnalistica, bazata mai ales pe putinele date care ii erau disponibile la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Cei mai numerosi politologi americani au recunoscut, de timpuriu, „stralucitoarele analize” ale lui Bryce, precum si faptul ca, in ciuda criticismului sau, „era un mare admirator al poporului american si un cercetator profund al sistemului lui de guvernare, desi comparase cele doua partide americane cu doua sticle cu eticheta, dar goale” (declaratie data unor jurnalisti si publicata in cea de-a doua sa mare opera, numita „Modern Democracies”, publicata in 1921) (Arthur N. Holcombe, 1925 - The Political Parties of To-Day A Study in Republican and Democratic Politics, New York: Publisher: Harper & Brothers).

Edmund Ions va concluziona despre opera lordului Bryce: „Testamentul lui de capatai ramane studiul detaliat al organizatiei de partid si studiul guvernarii prin metoda compararii” (Edmund Ions 1992 – Lord Bryce in xxx, The Blackwell Encyclopedia of Political Science, p. 57).

Incheiem aici deocamdata sinteza lucrarii lui James Bryce, dar vom reveni asupra analizelor lui legate de organizarea si managementul partidele politice americane si grupurilor de interese in zilele noastre, in capitolului care urmeaza si cu alte prilejuri.


3.2. Moiseï Ostrogorski (1854-1919) – critica democratiei in

partidele britanice si americane


Moiseï Ostrogorski s-a nascut in 1854 la Grodno, in Rusia, a facut studii in Drept la Universitatea din Sankt Petersburg si a lucrat un timp in Ministerul rus al justitiei, apoi a devenit deputat in Duma (1906), din partea Partidului Constitutional Liberal.

Cartea originala a lui Moiseï Ostrogorski – „La démocratie et l organisation des partis politiques” (Tome premier), Paris: Calmann Levy - a fost publicata prima data in 1902, autorul ei fiind considerat, de unii cercetatori, adevaratul pionier al studiului partidelor politice: „este primul care a procedat la o analiza sistematica a functionarii partidelor politice si a rolului lor in organizarea democratiei” (Pierre Rosanvallon – Lire Ostrogorski, p. 5).

Mai inainte insa de lucrarea aceasta, autorul publicase un articol in 'American Historical Review', in ianuarie 1900, cu titlul: „The Rise and Fall of the Nominationg Caucus”, considerat ca fiind unul din articolele pregatitoare pentru opera sa principala, alte articole fiind inserate in diverse reviste, intre 1888-1889.

Intre timp, a aparut si monumentala opera a lui James Bryce, care l-a ajutat mult pe Ostrogorski sa inteleaga mai bine modul de organizare a partidelor politice din Marea Britanie, aspect pe care il recunoaste: „m-a initiat in mai multe puncte de vedere ale politicii engleze si mi-a descris pretioase surse de informatie” (M. Ostrogorski, 1902 – Op. cit., Cuvant inainte la prima editie, p. xiii, Paris, martie).

La finele secolului al XIX-lea, Moiseï Ostrogorski a vizitat de mai multe ori Marea Britanie si SUA, documentandu-se la fata locului.

Americanii si britanicii ii vor publica mai intai o sinteza consistenta a cartii originale, in septembrie 1910, sub titlul „Democracy and the Party System in the United States. A Study in Extra-constitutional Government”, New York and London: The Mac Millan Company. In 1922 vor republica traducerea din franceza a primului volum complet al lucrarii lui originale (New York and London: MacMillan, traducere de Frederick Clarke si prefata de James Bryce), iar in 1968, o vor republica, intr-o editie coordonata de Seymour Lipset (Chicago: Quadrangle Books)

Francezii vor relua si ei publicarea in sinteza a cartii originale, ultima editie aparand in 1979, sub titlul „La démocratie et les partis politiques”, Paris: Editions du Seuil (cu o prefata de Pierre Rosanvallon).

In prezentarea lucrarii originale a lui Ostrogorski noi vom utiliza, mai jos, a doua editie in limba franceza, in doua volume: – „La démocratie et l organisation des partis politiques”, Paris: Calmann Levy, 1903, din care vom selecta doar analizele legate de partidele politice britanice, deoarece analizele referitoare la partidele americane au fost prezentate la James Bryce, mai sus, mare parte din aceasta sursa fiind utilizata si de Ostrogorski, aspect confirmat chiar de catre cei doi autori.

Ostrogorski va spune ca, initial, neavand alte surse directe de informare, a folosit lectura unor ziare vechi, articole de presa sau documente mai mult sau mai putin oficiale si diverse articole, urmate – cu ocazia vizitelor – de interviuri, chestionare, note redactate special la fata locului, concursul specialistilor, apoi opera lui James Bryce.

A inceput cartea cu dezbaterea problemei legate de aparitia si dezvoltarea unei clase conducatoare initiale unice, aparute in Marea Britanie: „Starea societatii politice engleze in pragul transformarii ei, poate fi rezumata intr-un singur cuvant: dominatia absoluta a unei clase aristocratice” (p. 3).

Pe parcursul capitolelor 1 si 2, autorul analizeaza celelalte clase sociale din Anglia, modul de guvernare centrala si locala (administrarea localitatilor – prin self-government - de catre notabilitati locale), rolul magistratilor, al politiei, apoi al sefilor politici din partide si asociatii afiliate acestora, oferind o prima concluzie: „puterea si omogenitatea sociala a clasei conducatoare erau complete… iar structura ordinii politice pe care aceasta clasa o prezida, aducea la randul ei o alta unitate. Orasul se lega de Capitala, administratia locala de cea centrala, printr-un fir neintrerupt de legaturi vii si nu prin laturile unei birocratii centralizate” (p. 7).

Totusi, individul nu mai era decat un atom de colectivitate (p. 14), dar nu izolat in spatiu, viata sociala si cea politica se intrepatrundeau strans, printr-o relatie de tip sefi (leadership)-subordonati.

Sefii politici erau numai din clasa aristocratica (fii de lorzi sau prieteni apropiati ai acestora), cei mai multi nefiind alesi.

Era precizata situatia Camerei Comunelor din 1815, cand din totalul de 471 de membri numai 171 deputati erau alesi prin sufragiu popular, restul fiind numiti.

Camera Comunelor era „primul club al gentlemanilor”, unde nu se vota cu buletine sau in alt mod, ci prin utilizarea „coridoarelor”: membrii paraseau sala de sedinte si se indreptau spre coridoare (lobbies), unii in dreapta, ceilalti in stanga, iar odata cu trecerea lor la unul din punctele de intalnire de pe coridoare, erau bifati pe listele unde erau toate numele (p. 18).

O „tresarire” a maselor populare avusese loc la chemarea lui John Wesley pentru emancipare.

Apareau apoi „adunarile de clase”, unde se discutau probleme vizand „omul nascut liber” (felow-creature).

Cu timpul, „Evanghelistii”, ca miscare filantropica si religioasa, patrund si in Parlament, in numele Partidului Tory, dar se disociaza de acesta, fiind numiti ulterior „Partidul Sfintilor” (p. 24).

Ideile Revolutiei franceze, ale lui Jean Jacques Rousseau, cele care stateau la baza independentei Statelor Unite, la care se adaugau ideile propagate de Thomas Paine sau William Godwin in interior, incep sa incolteasca si in Anglia.

In 1832, a fost ridicat monopolul aristocratiei in reprezentarea parlamentara, prin acordarea sufragiului pentru orice locuitor al unui oras, care putea dovedi ca obtinuse un venit” (p. 39).

Disraeli si miscarea de la Oxford fac sa apara ideile revolutionare si in politica, pe care autorul lucrarii le apreciaza, el criticand insa puternic realitatile acelei epoci: „o aristocratie ipotetica bazata pe concurenta morbida si un popor degradat… Regina Angliei domneste peste doua natiuni: una a bogatilor, cealalta a saracilor” (p. 56).

Apare si Partidul Whings, fondat si el de reprezentanti ai unei oligarhii in profit propriu, care facusera din Rege un fel de doge, separand astfel pe Suveran de Popor. In batalia politica dintre Tories si Whings apar mobilizari de forte pentru a atrage cat mai multi simpatizanti si votanti, ceea ce face ca Wings sa creasca numeric si in entuziasm, concomitent cu o demoralizare la Tories. Ca efect de contracarare, la acest din urma partid se pune in practica un program popular, prin formarea unei factiuni numite „Anglia Tanara” (Young England), fondata de Disraeli.

Apar noi promotori ai democratiei politice si se dezvolta miscarea sindicala: Carlyle, Kingsley, Maurice, Robert Owen, Ludlow (acesta cunostea bine modul de organizare al sindicatelor muncitoresti franceze, urmarindu-le la fata locului in 1848), John Stuart Mill, Bentham, dar si numeroase influente straine, indeosebi prin pozitivism si prin religia umanitarista (p. 62).

Sufragiul cat mai extins la nivelul populatiei a fost prilejul cel mai potrivit de batalie dar si de reforma pentru cele doua partide politice care au modernizat societatea britanica: „Vanati pe de o parte de Tories si pe de alta parte de radicali, vechii Whings au promis ca vor revedea problema noii extinderi a sufragiului politic; incepand cu 1952 prezinta mai multe proiecte, dar nascute moarte. Tories, odata ajunsi din nou la putere, in 1958, reiau problema, dar fara sinceritate, repetand insuccesul Whings” (p. 59).

In „A doua carte”, autorul discuta originile asociatiilor politice, ca predecesoare ale organizatiilor politice extraparlamentare din Anglia, sub George III, insistand asupra precedentului american, numit „caucus” (comisii electorale).

Se precizeaza ca la una din adunarile din Londra, obisnuite la acea vreme, a aparut un scandal din cauza invalidarii alegerii unui oarecare Wilkes din Camera Comunelor, de aceea, in 1769, participantii la miting au propus formarea „Societatii pentru sustinerea drepturilor electorale”, aceasta devenind prima asociatie politica din Anglia (p. 109).

Societatea avea ca obiective ajutarea oricarei persoane care a suferit din cauza arbitrarului puterilor publice si prin adunari populare, discursuri si contributii financiare, sa tina treaz spiritul public in privinta libertatilor publice si politice.

Nu dupa mult timp, „Societatea” s-a divizat, aparand una noua, numita „Constitutional Society”, apoi alte cateva mai putin importante.

Dezvoltandu-se, cele doua societati si-au deschis „comitete (caucus) de corespondenta” (prima fiind in Comitatul York), ele fiind importate din America (primul caucus a fost creat in 1772, la Boston, avand 21 membri, apoi la Massachussetts; primul caucus englez, dupa model american, a fost fondat in 1789).

Petitiile adresate Parlamentului britanic de catre comitetele nou-infiintate au fost insa respinse (nici macar nu au fost citite) si - drept urmare - acestea au fost nevoite sa-si inchida portile.

Revolutia franceza si cluburile adiacente acesteia din Franta au influentat aparitia unor forme omonime engleze. Asa a aparut „Societatea prietenilor poporului”, dar in 1794 Camera Comunelor a restrans libertatea de reuniune, iar ca urmare, „Anglia s-a acoperit de asociatii secrete, sub forma de cluburi”: Hampden Clubs, Speanceans Clubs etc. (p. 116).

In ciuda interdictiilor, organizatiile politice nu au fost exterminate. In 1830 a izbucnit o mare criza economica, iar clasa mijlocie a dat semnalul renasterii ei, prin miscari reformiste, orasul Birmingham devenind centrul agitatorilor. Aici s-a format, in 1830, „Uniunea politica intre clasele inferioare si cele medii ale poporului”, care se va extinde in majoritatea oraselor.

Un an dupa aceea, speriat, Guvernul a hotarat sa declare drept ilegale si anti-constitutionale asociatiile compuse din ramuri diferite, cu diviziuni si subdiviziuni, care aveau sefi ierarhici si autoritati de grad, ori erau supuse conducerii unui comitet sau unui consiliu superior („Uniunea” luase o astfel de hotarare deja, cu un an in urma, la o reuniune tinuta la Londra).

In aceste conditii, conducatorii Uniunii au renuntat la sistemul de afiliere, dar au continuat agitatiile pana cand lorzii au cedat, declarand legale formele asemanatoare celei specifice Uniunii.

Dupa victorie, au inceput insa luptele interne si ramurile Uniunii au disparut, odata cu aceasta.

Apare insa o alta asociatie, numita Workingmen’s Association, fondata cu concursul unor radicali din Camera Comunelor. Aceasta a  redactat „The People’s Charter”, transportand agitatori in provincie (miscarea s-a raspandit, devenind celebra sub numele de chartism).

Au fost apoi reorganizate fostele Uniuni in marile centre manufacturiere, care si-au trimis delegatii la Londra, unde au format o Conventie Nationala, in 1839 si un „Parlament al Poporului”, care si-a propus sa aiba sediul in vecinatatea Parlamentului regatului. Conventia purta semnatura a 1.200.000 persoane.

In 1840, la Manchester, se stabileste „Oficiul National al Charter Association”, la care s-au afiliat 400 de societati surori, dar actiunile lor au fost lipsite de eficienta. Sediul s-a mutat la Londra, apoi din nou la Birmingham, dupa care a disparut.

Au aparut, in schimb, noi forme asociative: Household Suffrage Societies, Complete Suffrage Societies, Reform Associations etc., pana cand, in 1867, legea a interzis dreptul de asociere in scop electoral. Ca raspuns, noile asociatii aveau doar caracter politic ori erau de esenta religioasa: catolice si protestante in Irlanda, Anti-Corn-League. Aceasta din urma „va introduce o noua metoda de lupta”, numita „agitatie de persuasiune”: diversi conferentiari care parcurgeau toata tara in scopuri pur propagandistice, insotiti de sefi, precum au fost, de exemplu, Cobden sau Bright (p. 121).

Toti acestia insa nu luptau contra partidelor si nu doreau sa preia puterea politica, ci erau contra politicilor economice stabilite de Guvern.

In tot acest timp, partidele politice nu si-au manifestat opozitia, pentru ca ele nu aveau existenta de sine statatoare decat in Parlament, in tara abia daca existau ca persoane independente.

Limbajul folosit de membrii Parlamentului se confunda adesea cu cel al intereselor private, gen „interesele numitilor Rutland” ori „interesele numitilor Bedford”, privite ca familii de politicieni.

Moiseï Ostrogorski trece apoi la examinarea Partidelor din Parlament, forma primara a existentei acestora, in primul rand Tories si Whigs, incepandu-si analizele prin explicarea termenului si actiunii unui personaj foarte important in masina unui partid, numit whip.

Pentru a defini mai bine etimologia terminologica si actiunea unui whip, autorul propune un limbaj poetic, dincolo de cel hipic (biciuitori de animale): „un sens mai complex, dar definitoriu, mai scurt si mai precis ar fi acela de dirijori de trupe care joaca la concurenta comedia parlamentara, regizori si nu directori, pentru ca acest din urma rol este rezervat liderilor, primului ministru sau unuia dintre colegii acestuia, iar daca acesta nu este in Camera Comunelor, desemneaza si pe liderul opozitiei” (p. 127).

Asadar, termenul se aplica atat conservatorilor cat si liberalilor, dar spre deosebire de sefii acestora, care actionau la vedere, un Whip (care ar putea fi tradus in romaneste si prin cel de „chestor”), actiona pe ascuns, el executand planurile liderilor si dadea socoteala acestora.

Autoritatea unui whip era una pur morala, disciplinara, el fiind nevoit sa cunoasca fiecare membru, slabiciunile si puterile lui, sa stie sa faca promisiuni, sa zambeasca, sa participe la seratele date in cinstea ducilor sau marchizilor partidului. „Daca un whip este la guvernare, atunci este responsabil in special cu functionarea masinii parlamentare: asigura prezenta in Camera, numarul de deputati necesar pentru formarea cvorumului, pentru ca legile si rezolutiile propuse de partid sa poata fi discutate. El trebuie sa fie ca un cerber care nu lasa pe nici unul dintre acei membri de partid sa iasa in oras pentru a servi masa” (p. 128).

Whips din cele doua partide trebuia  sa stie, de asemenea, sa profite de minutele acordate oratorilor.

Posturile se cumparau: ministrii, secretarii insarcinati cu patronajul (The Patronage Secretary, porecliti si „secretari cu traficul de job-uri politice” – „Secretary for Political Jobs”),  erau nevoiti sa furnizeze Guvernului o majoritate de „grupuri de interese” reprezentate, aveau imputerniciri legate de adunarea si utilizarea unor fonduri secrete, cu care cumparau parlamentari sau sedii suplimentare.

Partidul de opozitie avea aceleasi functii si obiceiuri. Incepand cu reforma din 1832, partidele s-au implementat si pe plan local (p. 130-133).

Apar si primele cluburi politice ale partidelor la nivel central: prima la Londra - Carlton Club, fondata de conservatori, in 1831, liberalii au format si ei Reform Club, cu un comitet de acelasi fel ca cel de la Carlton Club.

Pe langa fiecare whip din tot regatul, exista un agent general al partidului, care supraveghea in special situatia electorala din circumscriptii. Acolo unde existau asociatii, cel care trebuia sa tina legatura cu acest agent-sef era secretarul asociatiei si cateodata, la intalnirile cu el, participa si liderul partidului.

Pe vremea aceea, cand presa nu putea avea acces peste tot, „acest agent-sef era un fel de oracol de la Delphi: jurnalistii ii urmareau cuvintele, iar cand aparea pe culoarele Camerei toata lumea se ingramadea in jurul lui” (p. 136).

Daca liderii conservatori au fost primii care au creat cluburi centrale, liderii liberali au fost primii care au creat asociatii locale de partid. Exemplul a fost preluat si in acest caz de conservatori, ambele tabere reusind sa dezvolte asa-numitele „societati de inregistrare”.

Teatrul principal al activitatii asociative pentru partidele conservatoare a fost regiunea Lancashire unde, dupa o batalie politica importanta, liberalii au trebuit sa recunoasca recucerirea de catre conservatori a unui bastion insemnat.

Conservatorii au numit organizatiile lor asociative „societati conservatoare operative” (Conservative Operatives Societies), iar liberalii „societati liberale de inregistrare” (Liberal Registration Societies sau Liberal Associations).

Ostrogorski a explicat in lucrarea lui formele de manipulare practicate prin aceste asociatii, in perioadele de pre-campanie si de campanie electorala: metodele de propaganda electorala (canvass, in limbaj electoral britanic), vizitele candidatului si ale amicilor lui influenti, pentru obtinerea promisiunii voturilor etc.

Autorul continua analizele sale, explicand modul in care se luau decizii in aceste forme asociative: membrii cei mai importanti ai asociatiilor formau un Comitet Central, unde erau admisi, in afara sefilor (secretarilor) si persoane care nu faceau parte din asociatii, dar care puteau fi utili prin relatiile lor, transferate ulterior si la partid. Astfel de comitete au fost constituite in cartiere si districte (District Committees), alcatuite si ele din persoane energice si cu resurse in probleme electorale. Comitetele de district efectuau si ele vizite de propaganda electorala in cartiere (canvass) in corpore sau in grup.

Uneori, cand se deschideau „zilele vanatorii de candidati” propagandistii rivali (canvasserii) cutreierau tara in lung si in lat pentru subventii si voturi, isi faceau vizite reciproce, unii ajungand sa se aseze adesea fata in fata: pe o parte a unei strazi propagandistii liberalilor, iar pe cealalta parte propagandistii conservatorilor.

In faza initiala, sediul comitetelor de cartier era situat, in general, in acelasi spatiu cu cabaratele, in care se manca si se bea gratis, apoi se dezbateau problemele politice (de unde vine initial termenul de „canvass” – „loc de dezbatere a unei probleme”).

In Capitolele 3 si 4, Ostrogorski analizeaza „stabilirea caucus-ului” si legatura acestuia cu dezvoltarea partidelor politice din Marea Britanie, in speta cel liberal si cel conservator, cu accent pe primul.

Radicalii liberali – continua autorul – au fost cei care au inaugurat un plan de organizare noua a alegerilor, pentru a neutraliza efectele „clauzei minoritatilor” (conform Reformei din 1867) si anume: „candidatii sa fie alesi in mod deschis si liber, in afara oricarei decizii dictate sau sugestii date de la centru, oriunde ar fi acesta”). Moto-ul planului era: „Voteaza cum consideri” (p. 151).

Tot liberalii au fost cei care au conceput si un plan de schimbare a managementului electoral: toti locuitorii unui oras, alegatori sau nu, erau admisi ca membri ai unei asociatii liberale; apoi, in fiecare cartier, toti doritorii numeau, in cadrul unei adunari publice, un Comitet, alcatuit din oricati membri dorea adunarea, iar acesti membri alesi puteau adauga si ei alti membri, colegi de-ai lor, in numar nelimitat.

Deasupra Comitetelor de cartier era plasat un Comitet Executiv pentru tot orasul, unde intra, din oficiu, presedintele, secretarul de cartier, plus 3 delegati de la fiecare cartier (alesi ad-hoc de cetatenii cartierului, la mitingurile amintite mai sus). In orasul Birmingham, de exemplu, unde existau 16 cartiere, existau deci 80 de membri (5 delegati x 16 cartiere).

Alaturi de puterea executiva, in Birmingham, ca si in alte centre urbane importante, exista si cate o Adunare Deliberativa, un Comitet General (General Committee), care se compunea din cei 80 de delegati, la care se adaugau cate 30 alti membri (80 + 30 = 110 delegati), acestia din urma fiind alesi din restul membrilor alesi la mitingurile din fiecare cartier (30 x 16 = 480 alti membri), in final deci un total de 590 membri (480 + 110 membri).

Comitetul General numea in fruntea lui un Birou, alcatuit din 4 persoane, la care se adaugau 7 persoane din Comitetul Executiv, plus un (sub)-Comitet Director, alcatuit din 11 persoane.

Ostrogorski era convins ca „cei 500” luasera astfel in mainile lor directia Partidului Liberal, pentru ca avusesera incredere in popor. Acestia numeau numai 4 membri din cei 11 ai Comitetului Director, 2/3 dintre ceilalti fiind numiti de Comitetul Executiv, care era el insusi un corp in parte cooptativ. Ei au format ulterior grupul „celor 600”, cu totii oameni devotati lui Chamberlain si prietenilor acestuia, pentru care munceau in campaniile electorale. In acest fel se puneau bazele unei institutii care va dainui in Marea Britanie, anume aceea a „caucus-ului” (p. 155).

O data cu evenimentele prezentate mai sus, la Birmingham aparea si o organizatie centrala a Partidului Liberal, alcatuita din acei whips, vechi liberali, la care se adauga o organizatie populara existenta deja.

La randul lor, Tories (conservatorii), s-au situat in opozitie cu liberalii, atat in plan ideologic, dar si in planul reformei organizatoric-manageriale, ei continuand sa reprezinte imobilismul in politica (p. 169-171).

In Capitolele 5 si 6, Ostrogorski continua analiza, vorbind de un „caucus la putere” si  prezentand victoria liberala la alegerile din 1880, in care M. Chamberlaine elogia meritul inventiei sale, „caucus-ul”, in toate localitatile unde fusese introdus.

In Capitolul 7 autorul prezinta „organizatia conservatoare”, ca pe un studiu de caz, conservatorii fiind grav afectati, in frunte cu liderul lor Disraeli, de sufragiul extins din 1867.

Totusi, Tories nu au asteptat consecintele amenintarii, ci s-au mobilizat in vederea contracararii efectelor reformei introduse de liberali.

Primul pas facut de Tories a fost constituirea Uniunii Nationale a Asociatiilor Conservatoare (numite si Constitutionale, prescurtat UNACC).

UNACC erau reprezentate printr-o Adunare a Delegatilor, provenind din asociatiile deja existente, dar reinnoite din punctul de vedere al personalului de conducere, apoi aceste uniuni noi erau consiliate de oameni veniti de la centru (conferentiari, oratori) si erau mai bine informate (prin trimiterea de documente, brosuri, texte ale unor discursuri).

Pe langa whip-ul numit de liderul parlamentar al Partidului Conservator, aparea in 1867 o noua autoritate centrala, Oficiul Central (Central Conservative Office), a carui menire era aceea de a conduce problemele electorale ale partidului in tara.

UNACC va continua totusi sa poarte amprenta spiritului aristocratic, nefiind inteleasa ca un organism conducator. Astfel, H. Cecil Raikes, unul din sefii Partidului Conservator spunea la acel timp: „uniunea a fost organizata in special pentru a fi in slujba partidului si nu pentru a uzurpa functiile de leadership ale partidului” (p. 234).

Totusi, chiar si Uniunea avea „aristocrati”, desi nu putea emite pretentii de conducere: in afara presedintelui, vice-presedintilor etc., dispunea de patroni si vicepatroni, care erau lorzi sau duci.

Consiliul care exercita insarcinari executive se ocupa mai mult cu alegeri.

O prima schimbare mai evidenta la Partidul Conservator aparea insa in 1870, cand Disraeli a propulsat o personalitate care va face cariera in partid: John Gorst, un tanar avocat, care va incerca restructurarea si chiar reformarea structurilor administrative ale Partidului Conservator.

Aparea asa-numitul „tory-ism popular”, in fapt un aristocratism care intentiona sa se debaraseze de etichete precum cele de „partid exclusivist”, „degenerat”, „demoralizat”, „ostil progresului, libertatii civile si religioase”.

Tezele conservatorilor noi ramaneau insa aceleasi: „mentinerea institutiilor”, „conservarea Imperiului”, ele incercand o noua formula de coabitare, mai mult declarativa decat doctrinara si care viza acum „ameliorarea conditiei poporului”.

Dupa cum spune Ostrogorski, „tory-ismul popular, lansat in circulatie sub auspiciile lui Disraeli, nu era in realitate decat un termen. Dar era adevarat ca in practica vorbele erau adesea mai importante decat faptele, iar termenul de tory-ism popular era una din aceste dovezi” (p. 238).

Cu timpul insa, conservatorii au fost obligati de realitati sa treaca si la fapte. Astfel, apareau asa numitele „Asociatii conservatoare ale oamenilor muncii” (Conservative Workingmen’s Associations) si diverse alte cluburi, fondate dupa 1868. Functionarea lor s-a observat in 1874, cand conservatorii au repurtat o stralucita victorie electorala. Atunci, a inceput euforia datorata ideii acestei noi „specii politice” care era „muncitorul conservator”, inventat de Disraeli si dezvoltat de Cuvier, alt fruntas al Partidului Conservator din 1874.

Dupa aceste alegeri victorioase, noile asociatii conservatoare muncitoresti scad totusi numeric, „neavand viata proprie si spontana, ele fiind „montate” doar pentru a fi masini electorale” (p. 240).

Insusi Disraeli (devenit lord Beaconsfield), va uita de existenta lor si doar o delegatie de 1.500 de membri, care vine la Londra sa-i prezinte complimente, ii va reaminti de ele. Dar si cu aceasta ocazie, Disraeli le-a vorbit delegatilor nu de democratizarea interna a Partidului Conservator, ci de „disciplina”, de „exemplul legiunii romane si al falangelor macedonene, de disciplina soldatilor lui Cornwell si a trupelor lui Wellington si, in fine, de disciplina legii suverane” (p. 240).

Ostrogorski comenteaza insa ca in timp ce Disraeli lauda disciplina interna a Partidului Conservator, liberalii faceau adevarate reforme in partidul lor si rezultatul a fost ca, in 1878, „in ziua luptei, in ciuda disciplinei, trupele sale au fost batute si puse pe fuga in deruta” (p. 241).

Dupa esec, Partidul Conservator a constientizat proasta organizare, pe cand adversarii lor aveau in caucus o adevarata arma.

In 1878, Oficiul Central al Partidului Conservator a trimis o circulara catre fidelii partidului, prin care condamna caucusul liberal (prin intermediul ziarului Times).

In 1880 moare Disraeli si deruta in Partidul Conservator se generalizase, atentand la disciplina diferentierii ierarhice dintre lideri. Aparea chiar o rebeliune contra sefilor, din doua motive:

nerabdarea tinerilor cu „sangele cald”;

ambitiile plebeienilor partidului.

„Vechii lideri li se par tinerilor ca prea slabi, prea moi, incapabili sa duca „trupele” proprii spre victorie, prin asaltul contra liberalilor” (p. 242). Se impunea asadar, „o reanimare a sufletelor abatute ale Tories”.

S-au format mai intai doua tabere: pe de o parte vechii conservatori, in frunte cu Sir Stafford Northcote, pe de alta patru tineri conservatori care au inceput sa provoace lupte de guerilla tory.

Nemultumitii au publicat manifeste prin care condamnau „coteria liderilor”, compusa numai din membrii aristocratiei, din proprietari de terenuri si din partizanii lor. Sefii traiau, spuneau nemultumitii, intr-o atmosfera care le exagereaza importanta, sunt rupti de popor, sunt inconjurati de adulatori care ii flateaza, sub pretextul ca le transmit informatii politice. Asociatiile se plang si ele ca erau patronate de membrii aristocratiei partidului.

Mai multi Tories, plasati pe diferite esaloane ierarhice, se asociaza si propun reorganizarea Partidului Conservator, urmarind indeaproape metodele adversarilor lor liberali.

In toate marile orase, unde liberalii erau implementati, aparea si o „societate tory”.

Strangerea de maini (shaking hands), practicile de manipulare (hole and corner management), care erau de mult folosite de liberali, devin din ce in ce mai prezente si in „asociatiile tories”, dar in public acestea condamnau „caucus-ul”.

Aparea ideea „democratiei tory”, propusa de Lordul Randolph Churchill, fiul unui duce tory din Marlborough. Tanar, bun orator, „folosind cuvinte populare”, Lordul Churchill relua „tema tory-ismului popular”, dar cu o noua deviza: „de la popor, pentru popor, prin popor”, intr-un discurs pronuntat la Blackpool, la 24 ianuarie 1884 (p. 249).

Tot aici, Lordul Churchill declara: „Sper ca Asociatiile vor democratiza organizatia noastra de partid. Scopul pe care il propunem este sa ajungem la crearea, la nivelul fiecarei organizatii, a unui organ reprezentativ, responsabil in fata alegatorilor, care il va numi. Intr-adevar, gandirea mea si a prietenilor mei este ca Partidul Tory trebuie sa fie ca poporul englez, un partid care stie sa se guverneze pe sine” (p. 252).



Membrii Noii Asociatii Conservatoare au inceput constituirea unei noi cavalerii, numita „Liga Conservatoare a Primaverii” (The Primrose Tory League), printr-un apel anonim, sustinut insa deschis de Lordul Randolph Churchill si de cativa deputati conservatori.

Viitori cavaleri erau invitati prin anunturi date in ziare ori prin declararea unei adeziuni (printr-un bancher sau chiar la Lordul Randolph Churchill intr-un cont curent). La inceput modesta, miscarea a luat o amploare extraordinara.

La Adunarea anuala a Delegatilor Asociatiilor conservatoare, care a avut loc la Birmingham in 1883, Adunarea a dat mandat Consiliului Uniunii de a obtine, pentru acest corp, partea sa legitima in conducerea organizatiei de partid.

Ducandu-se la amvonul presedintiei, Lordul Randolph Churchill a reclamat ca Uniunea sa detina chiar in exclusivitate problemele partidului, somandu-i pe liderii oficiali sa demisioneze (se referea la acei whips si la alti cativa oficiali, considerati ca lideri si care formau un organism numit Comitetul Central, care dispunea de fonduri de partid, se ocupau cu candidaturile noi si cu alte afaceri de partid in tara, in numele Partidului Conservator).

Uniunea Asociatiilor a dispus si ea ca toate Comitetele Centrale sa fie dizolvate si ca toate atributiile ei sa fie transferate.

Liderii oficiali ortodocsi au incercat sa negocieze, apoi sa intimideze noile organisme, sa le acuze de „caucus”, dar fara succes (continuate cu schimburi de forte, de scrisori).

Unii dintre noii lideri au incercat chiar o coabitare cu vechii lideri, dar demisia Lordul Randolph Churchill din conducerea Consiliului Uniunii nou infiintate, a produs emotie, ceea ce a provocat o campanie puternica a asociatiilor din marile orase.

Presedintii lor, reuniti la Londra, au dat o „Declaratie de principii”, care oferea o baza de compromis intre liderul traditional (Lordul Salsbury) si vocea poporului (Lordul Randolph Churchill) si care incerca astfel sa indeparteze temerile unui „caucus” tiranic, ca masina radicala de vot.

Principiile fundamentale ale Memorandumului erau:

non-interventia Asociatiilor in conducerea problemelor legate de indatoririle membrilor Parlamentului, in numele politicii partidului;

necesitatea de a avea un Consiliu Central electiv. Referinta viza o Uniune Nationala cu Consiliul ei reprezentativ, dar reorganizat, cu o baza mai larga a reprezentantilor din tara (pana atunci, acest Consiliu avea 24 de membri, plus alti 12 colegi).

Ostrogorski va spune insa ca in 1880 reforma in interiorul Partidului Conservator nu a fost urmata si de o reforma in exterior, in programe, care sa democratizeze intreaga societate si sa imbunatateasca nivelul de trai al populatiei.

Conservatorismul a ramas insa in continuare.

Lordul Randolph Churchill declara noua lui credinta: „Ralierea poporului in jurul tronului, unirea tronului cu poporul, un tron loial si un popor patriot, iata politica si credinta noastra” (un soi de „cezarism plebiscitar”, spune Ostrogorski: „poporul primea paine – circul mai tarziu, iar in schimb Tory era lasat sa guverneze cu lorzii lui” – p. 161).

Capitolul al 9-lea trateaza „criza din 1886 si ultimele faze ale organizarii partidelor”.

Analiza lui Ostrogorski se va concentra mai intai pe confruntarea dintre parintele „caucus-ului” liberal – Chamberlaine –, cu seful Partidului Liberal – Glastone –, intr-o chestiune legata de gruparea irlandeza din Camera Comunelor (care se interpunea intre cele doua mari partide britanice, provocand obstructii sistematice).

Deja la acea data era vie in memoria tuturor polemicile exagerate la nivelul partidelor, inclusiv confruntarile verbale dintre competitori, anterior crizei din 1886, printr-un limbaj strident, in care Disraeli era considerat un fel de „antichrist politic” si victoria liberala din 1880 ca pe o „victorie contra fortelor intunericului”.

La fel erau percepute si atacurile Tories contra lui Chamberlain si a „caucus-ului”, acesta din urma fiind considerat ca „instrument al unui politician ambitios si fara scrupule” (p. 276).

Schimbarea Oficiului Central al caucus-ului de la Birmingham la Londra si luptele interne care au urmat, au condus la caderea lui Chamberlain si concomitent la decaderea caucus-ului. Alegerile cu final dezastruos, din 1886, au obligat Federatia liberala la noi actiuni, din nefericire fara legatura cu aspiratiile maselor, ci cu ale sefilor in functie, reprezentand astfel doar „liberalismul” oficial.

Dupa convulsii intre „liberalii radicali” si cei „ortodocsi”, a aparut un dusman de moarte la orizontul liberal: Partidul Laburist (LP – The Labour Party).

La Congresul muncitoresc de la Bradford, din 1888, Partidul Laburist isi punea bazele organizatorice: se stabileau organizatii cu sectii locale, aveau loc adunari anuale ale delegatilor etc., pe modelul „caucus” (p. 238).

La inceput, nu au obtinut mari victorii, dar cand membrii noului partid s-au combinat cu sindicatele (trade unions), cu federatiile muncitoresti profesionale (care pana atunci se declarasera apolitice), care acum s-au declarat „neo-unioniste”, au devenit impreuna o forta.

„Botezul focului” luptei sindicale, in combinatie cu factorii politici, va aparea odata cu greva docherilor din Londra, din 1890.

Partidul Laburist nu a fost de partea cauzei pentru care faceau greva docherii si de aceea si-a pierdut multi aliati din randul acestor salariati.

La liberali au continuat sa apara noi programe, de aceasta data ele fiind amestecate, pentru a da satisfactie la cat mai multe categorii de populatie, drept pentru care au fost denumite „omnibus” (in programul de la Newcastle al liberalilor din 1892, cel mai lung capitol a fost sub titlul „Omnibus Resolution” - p. 195).

O parte dintre liberali incepeau deci sa conceapa un tip nou de partid, care sa mearga pe calea „socialismului de Stat”, contra unui „liberalism oficial fosil” („Fossil Official Liberalism”) sau pe calea unor partide laburiste independente (Independent Labour Parties), propunand candidati muncitori la alegeri.

Alegerile din 1892 au dat castig de cauza Partidului Laburist, dar cu o majoritate divizata in grupuri, cu deja faimoasele programe „omnibus”.

O parte din liberalii unionisti se vor uni cu laburistii, continuandu-se astfel practicile de democratizare interna de o parte si de alta.

„Cartea a III-a” a operei lui Ostrogorski se refera la „mecanismul caucus-ului” si la conducerea acestuia.

„Baza organizatiei de partid din orase – spune autorul - este cartierul (ward) sau sectia de votare (Polling District)” (p. 305).

Aderentii locali ai partidului, grupati in asociatii, constituiau corpul electoral al Organizatiei. Ei numeau in fiecare cartier delegati ai Asociatiei centrale a circumscriptiei electorale, care era destinata a fi ca un Parlament local al partidului.

Secretarul de cartier (Ward Secretary), de regula artizan sau functionar, era caracterizat ca un personaj care vorbea putin sau deloc la adunari. El primea instructiuni de la Presedinte (Chairman) si impreuna cu acesta erau alesi de Adunarea membrilor de cartier, ei fiind totusi „sugerati” de „caucus”.

„Delegatii tuturor cartierelor reunite, plus Presedintele si secretarii comitetelor de cartiere formau Consiliul General al Caucus de circumscriptie („Council” sau „General Committee”), acestia fiind desemnati la liberali sub numele de „cei 200” sau „cei 300” etc., iar pe langa ei apar si asa-numitii „cooptati” (p. 309).

Ostrogorski va analiza si „cercurile interioare” (Inner Circles): in ansambluri de „caucus” exista si o organizare a puterii, aceste cercuri fiind „formate printr-un proces continuu de filtrare si de selectie naturala” (p. 366).

In paginile 265-388 autorul va prezenta si imnurile celor doua partide, precum si unele glume care circulau pe seama reprezentantilor celor doua forte politice (Whigs, liberalii, erau denumiti si adesea isi spunea si intre ei, in gluma, „politicieni de balta” – Gutter Politicians, iar Tories, conservatorii, isi spunea „mitingisti in aer liber”, dupa numele noii lor ligi din 1892 – Constitutional Open Air League).

Ne oprim aici cu analizele lui Ostrogorski din opera sa fundamentala, avand in vedere faptul ca analizele cu privire la partidele americane sunt, in mare parte, apropiate ca interpretare, de cele ale lui James Bryce, pe care deja le-am prezentat si despre care vom mai avea prilejul sa le mai comentam in continuare.

Ceea ce ne mai ramane sa facem, pe scurt, este o prezentare a conceptiilor generale ale autorului legate de partide si de sistemele politice analizate de el, precum si concluziile la care a ajuns privitoare la posibile perfectionari ale lor. In acest sens, ne vom folosi de editia din 1979 a operei lui (Ostrogorski, 1979 – La Démocratie et les partis politiques).

Mai intai, trebuie spus ca autorul a fost un critic ascutit al modului de organizare si de conducere al partidelor pe care le-a analizat. Mai intai cu privire la partidele britanice si americane, apoi referitor la modului de organizare si de conducere al  tuturor partidelor de pana la timpul lui.

Veritabilul leadership politic nu putea fi realizat, spunea el, intr-o societate politica pluralista, decat urmand aceste patru conditii esentiale (p. 125):

oamenii capabili sa-si exercite competentele sa aiba acces facil la viata publica;

oamenii investiti cu influenta politica sa isi asume responsabilitatea;

pentru ca responsabilitatea sa fie reala trebuie sa existe un control asupra ei;

pentru a fi eficienta, actiunea lor trebuie sa fie asigurata prin continuitate.

Ori, s-a constatat, continua autorul, ca „organizatia partidului da intotdeauna intaietate oamenilor incolori, mediocri, usor de manipulat” (p. 128).

Pentru a-si argumenta critica la adresa modului de organizare si de conducere defectuos al  tuturor partidelor, Ostrogorski foloseste definitia data de Pope partidului: „nebunia unui mare numar de oameni de care profita cativa” (p. 133).

Referindu-se la aceasta definitie Ostrogorski va spune ca „la aceasta umilinta se adauga si igominia, cand Organizatia de partid introduce in cetate, printre „cei putini”, pe oamenii cu bani, ceea ce se numeste „plutocratie” (p. 133).

Masina partidului politic, „unsa” cu banii oamenilor bogati, risca sa acopere cu umbra lor intreaga viata publica, de aceea ea ar trebui distrusa.

In conceptia lui Ostrogorski, in loc de „partide omnibus” ar trebui sa fie propuse asa-numite „grupuri ad-hoc”, propunere abordata deja de ecologisti, regionalisti sau de grupurile feministe, dar si de unele grupuri anarhiste de mai tarziu (p. 211-215).

In cazul „partidelor omnibus” cunoscute de Ostrogorski si explicate pentru partidele britanice si americane, la care au aderat numerosi alti analisti politici ulteriori, se constata tendinta partidelor politice de a introduce in „corpul” lor diversi afaceristi verosi sau indivizi fara valoare. „In sistemul actual al partidelor permanent, insarcinate cu programe omnibus, un candidat sau un deputat este, in marea majoritate a cazurilor, in mod fatal, un sarlatan. El trebuie sa faca promisiuni in dreapta si in stanga si cum este imposibil sa le realizeze, devine un mincinos profesionist” (p. 215).

Organizata pe grupuri ad-hoc, organizatia partidului se va baza, in opinia lui Ostrogorski, pe inteligente, devenind astfel dintr-un scop in sine un mijloc…”va permite opiniilor sa se manifeste cu mai multa libertate si sa se afirme cu mai multa sinceritate; nu este vorba ca politicianul profesionist sa fie eliminat, pentru ca orice organizatie are nevoie de o masinarie si, in consecinta, de masinisti, dar acesti „organizatori” vor fi auxiliare si nu vor mai putea deveni stapani, caci nu vor mai fi depozitari ai credintelor partidului, nu vor mai fi deci mari preoti ai cultului lor fetisist, deci nu vor mai putea practica un carierism politic” (p. 217).

Inca in 1956, Avery Leiserson a criticat opinia lui Ostrogorski, dupa care, masina partidului politic ar trebui distrusa sau inlocuita cu forme ad-hoc, acestea putand afecta intreg angrenajul societatii (Avery Leiserson, 1956 - Parties and Politics: An Institutional and Behavioral Approach, p. 163).

In lucrarea sa „Revolutie si contra-revolutie” (Capitolul 11 - „Moisei Ostrogorski and the Analytical Approach to the Comparative Study of Political Parties”), sociologul si politologul american Seymour Martin Lipset considera ca „Ostrogorski a fost primul care a argumentat nevoia de trecere la o analiza a institutiilor politice formale, prin studiul comportamentului politic al oamenilor si al institutiilor aflate in afara sferei guvernamentale”, in acelasi timp el considerandu-l pe Ostrogorski „nu numai un bun istoric si fin observator al partidelor britanice si americane din timpul sau, ci si unul dintre cei mai importanti pionieri ai sociologiei organizatiilor si sociologiei politice” (Seymour Martin Lipset, 1968 - Revolution and Counter-Revolution. Change and Persistence in Social Structures, p. 365 si 367).

Susan E. Scarrow il va critica pe Ostrogorski pentru conceptia prea rigida a acestuia legata de rolul asociatiilor in crearea si dezvoltarea partidelor politice, pe care el le considera daunatoare, ca „un virus puternic, suficient de otravitor pentru sangele comunitatii”. Autoarea va aduce dovezi privind inflorirea unor asociatii si altor forme de retea stabilita de partide pentru a se intari, in tari precum Austria, Germania si Danemarca, de-a lungul intregului secol al XX-lea, aceasta devenind chiar o caracteristica a partidelor in toata lumea democratica (Susan E. Scarrow, 1996 - Parties and their Members Organizing for Victory in Britain and Germany, New York: Oxford University Press, p. 4)

In Romania, Ostrogorski este prea putin cunoscut, chiar si in cercurile politologilor. Cristian Parvulescu a prezentat cateva aspecte ale operei lui, reprosandu-i faptul ca a avut tendinta de a nega existenta partidelor si nu forma lor imperfecta de organizare, asa cum va proceda mai tarziu Robert Michels, pe care il vom analiza si noi in continuare (Cristian Parvulescu, 2000 – Robert Michels. „Partidele politice. Eseu asupra tendintelor oligarhice ale democratiilor”, p. 232).

Aristide Cioaba confirma faptul ca „Ostrogorski este considerat, in general, ca primul mare autor modern al studiului comparat al partidelor politice”, dar combate „caracterul abstract si utopic al remediului propus de Ostrogorski pentru reinnoirea functionarii democratiei” (Aristide Cioaba, 2005 - Moisei Ostrogorski – Democratia si organizarea partidelor politice, p. 80 si 84).


3.3. Max Weber (1864-1920) – viata si organizarea partidelor

tratate ca intreprinderi politice


Max Weber s-a nascut la Erfurt in 1864, intr-o familie de avocati - tatal sau fiind membru al Partidului National Liberal din Reichstag - si a murit in 1920, la Munchen.

Printre numeroase alte lucrari devenite clasice in stiintele sociale, politice si juridice, Max Weber a publicat un articol cu un an inainte de moarte[13], privind viata si organizarea partidelor politice ca organizatii reale dar si ca “organizatii ideale”, devenind astfel unul din politologii clasici in domeniul studiului partidelor politice.

In privinta organizarii vietii politice reale, Max Weber va spune ca analizele sociale si politice ar trebui sa vizeze investigarea modului in care a avut loc, in istoria acestor forme de organizare a luptei pentru putere, recrutarea prin liber consimtamant a membrilor si - concomitent - organizarea alegerilor. “Existenta sefilor si partizanilor spune sociologul german – care in calitate de elemente active cauta sa recruteze liber militanti si, in contrapartida, existenta unui corp electoral pasiv, constituie conditii indispensabile vietii oricarui partid politic” (Max Weber, 2001 - Le savant et le politique, p. 52).

In al doilea caz, al « tipurilor ideale », este vorba de modul in care, in opinia sociologului german, ar trebui sa aiba loc procesele de organizare si conducere a vietii politice la nivel national si local intr-o tara.

Trebuie subliniat si aici faptul ca Weber a efectuat o tipologizare a partidelor politice, fara legatura neaparat directa cu realitatea din timpul si tara lui. Tipurile „pure” sau „ideale” sunt totusi necesare de analizat deoarece ele aduc elemente de continut pentru organizarea societatii in general si a politicii in special. Ele standardizeaza comportamentul in organizatii si il fac eficient asa cum a aratat autorul in analiza efectuata asupra organizatiilor publice in general, publicata in lucrarea sa numita „Dominatia legala de catre conducerea administrativa birocratica” (Max Weber, 1991 - La domination légale à direction administrative bureaucratique, lucrare preluata si prezenta de noi in alte lucrari de profil: Ion Boboc, 2002 – Psihosociologia organizatiilor scolare si managementul educational, p. 76-80; Ion Boboc, 2003 – Comportament organizational si managerial, Vol. 1, p. 52-55).

Autorul considera ca organizatiile politice sunt intreprinderi politice, fondate pe violenta, iar sefii lor, oameni politici profesionisti, cauta sa parvina la putere folosind partidele ca instrumente in acest sens.

Partidele au inceput sa fie organizate sub forma clientelara, mai intai la nivel de orase (in Evul Mediu), apoi la nivel national, incepand cu tarile dezvoltate economic, exemplul clasic fiind cel al Angliei.

Nu exista coeziune politica decat cu ocazia crearii de parlamentari, care sa aiba rol conducator la nivel orasenesc sau national.

La nivelul localitatilor viata politica de partid era complet neorganizata, iar dupa alegeri, parlamentarii stiau exact care sunt notabilii asupra carora urmau sa se indrepte legi favorabile, bazate pe programe pe care impreuna le realizau, conform intereselor comune.

Chiar si in interiorul partidelor viata de partid nu exista decat cu ocazia alegerilor.

Cu timpul, a fost initiata si dezvoltata o retea de circumscriptii electorale, dar numai la sediul central erau remunerati “functionarii de partid”, in rest existand doar « oameni de incredere ».

Necesitatea de a recruta, organiza si unifica mase mari de oameni, ca si disciplina de partid sunt aspecte moderne ale organizarii partidelor. « Indivizii care fac din activitatea politica profesia lor principala, ramanand in afara Parlamentului – spune Max Weber –, iau in propriile maini intreprinderea politica, devenind “antreprenori”, in maniera boss-ului american sau election agent englez, ori a functionarilor de partid, cu salarii fixe » (Max Weber, 2001 – Op. cit., p. 53).

Aparitia « masinii » de partid este valabila atat la nivelul unui partid de dreapta (cum ar fi cel republican din SUA), cat si unui partid de stanga (cum este Partidul Social Democrat din Germania).

Sociologul german reia descrierea organizatiilor politice din Anglia si SUA, efectuata de Ostrogorski, pe care il citeaza, la care adauga partidele din Germania, in privinta modului in care se derula viata politica interna si externa, dar si modul de organizare interna a acestora.

Max Weber defineste insasi politica, din punct de vedre sociologic, drept „ansamblul eforturilor pe care le facem in vederea participarii la putere sau influentarii repartizarii puterii, fie intre State, fie intre diverse grupuri din interiorul aceluiasi Stat”.

Weber considera insa Statul ca o „comunitate umana care, in limitele unui teritoriu determinat – notiunea de teritoriu fiind una din caracteristicile sale - revendica cu succes, pentru propria lui trebuinta, monopolul violentei fizice legitime” (Max Weber, 2001 – Op. cit., p. 32).

„Dreptul la violenta” nu este egal pentru toate grupurile politice, decat intr-o masura acceptata sau tolerata de Stat.

Oamenii dominati si organizatiile lor politice sunt astfel obligati sa se supuna autoritatii care este revendicata, de fiecare data, prin dominatorii ei.

Dominatia este admisa, daca sunt intrunite trei conditii:

mai intai sa existe o autoritate bazata pe obisnuinte sanctificate (puterea patriarhului, fondata pe un „ieri etern”), prin validare imemoriala si prin obisnuinte inradacinate in mod traditional;   

autoritatea bazata pe carisma personala si extraordinara a unui individ sau alte particularitati exemplare care fac apt un individ sa fie sef („puterea carismatica” a profetului, a unui sef intr-o batalie razboinica, iar in plan politic a unui sef de partid, bazata pe devotament, incredere si eroism);

autoritatea legala, care se impune in virtutea „legalitatii”, a „servitorului de Stat” si este bazata pe ascultare, pe ordine venite de sus, pe competente prescrise in acte legale.

Organizatia politica este considerata ca „intreprindere politica” de dominatie (in germana: Herrschaftsbetrieb), folosita pentru a mentine o lupta pentru putere politica, alcatuita dintr-un stat major administrativ al sefilor (ei insisi stapani sau numiti de alti stapani, acestia fiind detinatori de forta legitima) si din mijloace materiale de management cu care sa se aplice forta fizica.

Statul major administrativ, ca aspect exterior al intreprinderii de dominatie politica, daca nu este alcatuit din stapani, este tinut si el sub ascultare de catre adevaratii detinatori de putere (un fel de „actionari de putere”, aflati in afara), de doua parghii care ii cointereseaza: retributie si onoare sociala.

Max Weber considera ca primele organizatii politice erau alcatuite de administratori care erau si detinatori ai puterii, de aceea el le-a dat acestora numele de „grup organizat dupa principiul ordinelor” (in germana ständisch), pentru a descrie situatia in care mijloacele materiale de management erau, in totalitate sau in mare parte, proprietatea personala a statului major administrativ.

Organizatiile politice moderne sunt insa organizate dupa modelul „Statului birocratic”, in care detinatorii puterii se afla in afara administratorilor puterii, acestora fiindu-le incredintate mijloacele aflate in proprietatea primilor, pentru a manageriza puterea. Statul modern expropriaza pe „micii proprietari de putere” independenti, asa cum se intampla si cu intreprinderile capitaliste, inghitite de marile monopoluri.

Statul modern s-ar baza deci pe marile birocratii politice (partide nationale), care se rotesc la conducerea tarii, dar in interesul detinatorilor de putere si de forta fizica, partidele fiind deci controlate din interior si mai ales din afara.

Politologul si sociologul american Seymour Martin Lipset, in „Revolutie si contra-revolutie”, considera ca Weber a fost influentat, in prima parte a carierei sale, de opera de pionierat a lui Ostrogorski in privinta studiului partidelor politice, de aceea a imprumutat de la acesta si criticismul legat de partidele politice (Seymour Martin Lipset, 1968 -  Revolution and Counter-Revolution. Change and Persistence in Social Structures, p. 366).

„Dictionarul marilor ganditori politici ai secolului al XX-lea”, coordonat de Robert Benewick & Philip Green, exprima aspectele paradoxale ale teoriei weberiene: „Gandirea politica weberiana este incomoda atat pentru cei dedicati revolutiei politice sau reformei democratice, cat si pentru cei care cred in virtutile planificarii publice. In esenta, pozitia politica weberiana este una paradoxala, de rezistenta stoica” (xxx, 2002, coord. Robert Benewick & Philip Green – Dictionarul marilor ganditori politici ai secolului al XX-lea, p. 322).


3.4. Robert Michels (1876-1936) – legea de fier a oligarhiei in

organizatiile politice


Robert Michels este cunoscut in istora stiintelor sociale si politice prin lucrarea sa fundamentala, numita „Partidele politice. Eseu asupra tendintelor oligarhice ale democratiilor”, editia princeps fiind publicata in limba germana, limba sa natala (s-a nascut la Kõln, din mama frantuzoaica si tata german, dar cu stramosi italieni) (Robert Michels, 1911 - Zur Sociologie des Parteiwesen in der modernen Demokratie. Untersunchung über die oligarchischen Tendenzen des Gruppenlebens, Leipzig: Werner, Klinkhardt).

Acest prim volum este retiparit un an dupa aceea, in italiana, la Torino, locul in care se naturalizeaza cetatean italian, unde si devine profesor, la recomandarea lui Max Weber, cu care era prieten (Roberto Michels, 1912 - La Sociologia del Partito Politico nella Democrazia Moderna. Studi sulle tendenze oligarchiche degli aggregati politici, Turin: Utet).

Inainte insa de a ajunge profesor la Torino, Michels a fost membru activ al Partidului Social Democrat din Germania, intre 1903 si 1907.

In 1914 si 1919 lucrarea lui va aparea si in Franta cu titlul: „Les partis politiques. Essai sur les tendences oligarchiques des démocraties”, Paris: Editions Flamarion (reeditata in anii 1971 si 1978).

In 1959 si 1962 americanii ii vor publica opera principala, dar cu un titlu putin modificat: „Political Parties: A Sociological Study of the Oligarchial Tendencies of Modern Democracy” (New York: Dover Publications, Inc., respectiv New York: Collier Books).

In prezentarile noastre de mai jos vom utiliza editia americana din 1959 (toate trimiterile la paginatie vor viza aceasta editie).

Ideea principala a lui Michels este „legea de fier a oligarhiei in organizatii”: „orice organizatie implica inevitabil tendinta aparitiei unei oligarhii” (p. 15).

Cauzele principale si obiective ale aparitiei automate ale oligarhiei intr-o organizatie, spune autorul, sunt trei: 1. tehnico-administrative („imposibilitatea mecanica si tehnica a guvernarii directe a maselor”, este si titlul Capitolului al II-lea, p. 24); 2. psihologice („dreptul moral al delegarii” si „nevoia maselor de a avea sefi”, p. 45-49) si 3. profesionale („factorii intelectuali” si „stabilitatea sefilor” ca profesionisti ai partidului, precum si „puterea financiara a sefilor de partid”, p. 72-107).

Michels incepe prin a prezenta situatia preexistenta aparitiei partidelor, cand masele populare puteau sa-si exercite dreptul de a se autoguverna (self-government), conform deciziilor luate in adunari mici. Cu timpul, a aparut necesitatea istorica de delegare si de extindere a acestui principiu. Desi sistemul autoguvernarii limita principiul delegarii, totusi nici macar in acest caz el nu putea conferi o garantie contra formarii unui Stat-major oligarhic (oligarchical camarilla).

Pentru a-si desfasura argumentele privind „legea oligarhiei”, Michels foloseste ca studiu de caz Partidul Social Democrat German (SPD - Sozialdemokratische Partei Deutschlands), partid care a avut, la origine, componente sindicale puternice (dupa cum am spus mai sus, insusi Michels a facut parte, la un moment al tineretii, din partea sindicala a SPD, inainte de a pleca la Torino).

In cazul SPD a fost mai usoara dominarea unei mase uriase de oameni, asa cum s-a dezvoltat partidul, decat un mic auditoriu, asa cum fusese inainte cazul sindicatelor dispersate pe tot teritoriul Germaniei.

Utilizarea unor metode adecvate pentru masele mari de oameni ofera sanse sigure de manipulare oligarhica. Michels da si cazul unui lider sindical – Arturo Labriola – care, in timpul grevei de la Milano, a indus continuarea unei actiuni greviste printr-o elocventa inflamatorie, fara de care greva risca sa inceteze (p. 24). „Este un fapt cotidian ca adunari populare gigantice aproba, in general, prin aclamatii sau prin voturi in bloc, rezolutii pe care aceleasi adunari, impartite in sectii de cate 50 de persoane, de exemplu, sunt foarte grijulii cu adeziunea lor. Tot astfel procedeaza marile partide la congresele lor, unde se gasesc deci reuniti elita si aderentii partidului” (p. 25).

Discursul pentru un public numeros are un efect mai mare decat pentru un public mai mic, iar acest fapt reprezinta o patologie a multimii, intrucat multitudinea anihileaza persoana individuala, personalitatea in general si sentimentul de responsabilitate al acesteia.

In domeniul democratiei, normal si natural ar fi ca seful sa fie supus servitorilor lui, adica masei, avand in vedere si principiul dupa care organizatia este bazata pe absoluta egalitate a tuturor membrilor ei, asa cum este scris si in statutul oricarei organizatii politice. In realitate, din cauza unei mecanici si tehnici prin care sefilor li se solicita, de catre mase, un fel de consacrare oficiala de a deveni profesionisti in politica, acestia ajung sa-si formeze in mod automat o clasa de politicieni profesionisti, de tehnicieni ai politicii, verificati si patentati ca atare, dar rupti de masele care i-au consacrat si astfel apare si se dezvolta diferentierea functionala in interiorul partidelor (p. 28-29).

Democratia nu este posibila fara o organizare puternica a partidelor, dar paradoxal este faptul ca cu cat acestea au o conducere mai puternica cu atat diferentierea functionala dintre sefi si masa este mai pronuntata iar riscul ruperii legaturilor dintre cele doua parti este mai mare.

Mai mult, apar „scoli de partid”, unde liderii sunt perfectionati si invatati cum sa controleze mai bine un partid si cum sa procedeze mai bine pentru a autonomiza organele, din care fac si ei parte, de mase. Michels da exemplul unei „Parteinschule” la Berlin, in 1906, unde se faceau cursuri speciale pentru uzul celor care doreau sa devina functionari de partid sau de sindicate muncitoresti. Apoi, prezinta cazul societatii filantropice italiene „L’Umanitaria”, aflata in custodia socialistilor (fondata la Milano), apoi cazul unei scoli de partid din Austria, dupa un model german (Ferdinand Tönies promova ideea ca partidele sa faca examinari periodice pentru numirea candidatilor sociali in Parlament si pentru secretarii partidului).

„In fiecare organizatie, fie ea de partid sau de sindicat etc. - spune autorul - inclinatia autocratica se manifesta intr-o maniera foarte pronuntata. Mecanismul organizatiei, in timp ce da acesteia o structura solida, provoaca si grave schimbari in masa organizata. El perverteste complet pozitiile respective dintre sefi si masa. Organizatia are ca efect divizarea oricarui partid sau oricarui sindicat profesional intr-o minoritate conducatoare si o majoritate condusa” (p. 32).

Diferentierea organelor si functiilor sale si retribuirea acestora, devin activitati obligatorii la nivel de organizatie si chiar de Stat, deoarece problemele administrative devin din ce in ce mai complexe, drept pentru care societatea, masele in general, trebuie sa angajeze, prin forta lucrurilor, persoane sigure, verificate profesional pentru a le face fata. Astfel, sefii, constientizand importanta functiei lor si nevoia maselor de competenta profesionala, cuceresc o libertate de actiune pe care, in mod normal, nu ar trebui sa o aiba. Unii dintre ei vor acorda mai multa importanta vietii de partid decat rezolvarii problemelor masei care i-a asezat in functii, iar decizii de acest gen vor fi luate mereu, fara a se mai consulta cu masele.

Cunoscand mai bine situatia formarii si dezvoltarii structurilor specifice SPD, dar si ale altor partide socialiste din Europa, Michels va critica birocratia riguros delimitata si ierarhizata, odata cu transferarea functiilor adunarilor generale la consiliile de directie, dar concomitent observa si faptul ca „aceasta ierarhie este efectul nevoilor tehnice si conditia esentiala a functionarii regulate a masinii de partid” (p. 18).

Politologul si sociologul american Seymour Martin Lipset, in „Revolutie si contra-revolutie” Cap. 12 – Robert Michels and the Iron Law of Oligarchy »”), considera ca Michels a fost influentat de scrierile lui James Bryce, motiv pentru care a dezvoltat un determinist exacerbat, deoarece „a constatat doar partea restrictiva a birocratiei, esuand in a vedea in aceasta si mijlocul prin care grupurile pot sa-si atinga obiectivele” (Seymour Martin Lipset, 1968 -  Revolution and Counter-Revolution. Change and Persistence in Social Structures, p. 425).

Enciclopedia americana a teoreticienilor din domeniile social si politic il aseaza pe Michels in randul autorilor clasici in domeniu: „Intr-o mare masura, argumentele lui Michels au devenit parte a unui punct de vedere comun in sociologie” (xxx, 1997, edited by Noel Parker & Stuart Sim – The A-Z Guide to Modern Social and Political Theorists, p. 252).

„Dictionarul marilor ganditori politici ai secolului al XX-lea” coordonat de Robert Benewick & Philip Green apreciaza mai ales modernitatea teoriei michelsiene: „Teoria organizationala de azi include, in baza ei, analiza lui Michels asupra abaterii de la normele uzuale, in timp ce analiza lui referitoare la autonomia organizationala a capatat noi valente in recentele teorii neocorporatiste si etatiste” (xxx, 2002, coord. Robert Benewick & Philip Green – Dictionarul marilor ganditori politici ai secolului al XX-lea, p. 218).

Alfred de Grazia va spune despre Michels, intr-o introducere la o culegere de articole vizand „Sociologia politica”, scrise de acesta in „Archives de Sociologie”, ca autorul a avut si meritul ca „a extins, printre primii, conceptul de personalitate carismatica, pentru a dezvolta fenomenul dictaturilor in Europa si, prin aceasta, a analizat, in mod profetic, ideea de Duce si de Furerprinzip” (Robert Michels, 1949 - First Lectures in Political Sociology, Minneapolis & London: University of Minneapolis Press & Oxford University Press, traducere si introducere  de Alfred de Grazia, p. 5).

Politologul roman Cristian Parvulescu il suspecteaza pe Michels ca nu a reusit sa observe decat fractura dintre teoria si practica democratiei, fara a cauta solutii in favoarea aspectelor pragmatice. Totusi il apreciaza mai mult decat pe Ostrogorski, atunci cand afirma: „Deosebirea dintre Ostrogorski si Michels consta mai ales in moduri de abordare diferite, ultimul atragand atentia ca functionarea partidelor, iar nu existenta partidelor ca atare, este nedemocratica, ducand la oligarhie si la personalizarea conducerii lor” (Cristian Parvulescu, 2000 – Robert Michels: „Partidele politice. Eseu asupra tendintelor oligarhice ale democratiilor”, p. 232).


3.5. Maurice Duverger – „armatura” partidelor politice


Maurice Duverger s-a nascut in 1917 la Angoulême (Franta), a facut studiile de drept si stiinte economice la Bordeaux si a devenit licentiat in drept public in 1942. A fost profesor de drept si de stiinte politice succesiv la Poitiers, la Bordeaux si la Paris. A intrat si in politica, fiind ales deputat european independent, intre 1989 si 1994, pe o lista a comunistilor italieni.

Dintre lucrarile sale, care au marcat dezvoltarea politologiei in lume, la loc de frunte s-a situat cea intitulata « Partidele politice » (Les partis politiques, Paris: Librairie Armand Collin, 1951, reeditata in 1976, ajungand la a 10-a editie in 1981).

In 1954, volumul a fost tradus in limba engleza (Political Parties, London: Methuen), dupa care a fost tradus in numeroase alte limbi.

Lucrarea este impartita in doua mari problematici (capitole):            1. structura partidelor; 2. sistemele de partide (vom folosi mai jos editia din 1976).

In primul capitol, problemele puse in dezbatere vizeaza « armatura partidului », « membrii de partid » si « conducerea partidului ».

In preambulul celei de-a doua editii, Duverger spune ca in legatura cu aceasta lucrare, de la prima editie pana la a doua, au aparut numeroase comentarii, cele mai multe fiind favorabile, dar si noi tipologii de partide.

In ambele editii, Duverger a adus in discutie operele lui Bryce (p. 115, in legatura cu centralismul partidelor din Marea Britanie), Ostrogorski si Michels (p. 205, in legatura cu lipsa democratiei interne), la care a adaugat lucrarile lui Hartman, cercetator german, care a efectuat o analiza descriptiva asupra a 12 statute ale principalelor partide din Europa Centrala, in 1931 (l-a mentionat in bibliografie si pe economistul si politicianul roman Mihail Manolescu, cu studiul sau vizand « Partidul unic » publicat in 1936).

Duverger spune ca in cercetarile sale s-a lovit de tendinta partidelor de secretizare a modului lor de organizare si de dezvoltare interna.

Autorul incepe prin a arata ca in 1850 nu exista nici un partid in lume, de aceea istoria lor recenta este importanta, ea aratandu-ne nivelul evolutiei lor pana azi.

Nu putem analiza deci in mod serios multipartidismul din unele tari, precum Franta sau Olanda, ori bipartidismul din altele, precum SUA, fara a cunoaste originile lor. Cunoasterea istoriei lor, cum am constatat deja, explica, si in conceptia lui Duverger, proliferarea lor in unele zone si tari si restrictionarea in alte zone si tari.

Caracterul lor comun cel mai net nu rezida deci in sufragiul universal, ci in geneza lor, in afara ciclului electoral si mai ales de legarea lor de grupurile parlamentare.

Pornind de la aceasta idee, Duverger dezvolta o intrega teorie a genezei partidelor: « Mecanismul general al acestei geneze este simplu: crearea grupurilor parlamentare, mai intai, ele fiind urmate de aparitia comitetelor electorale si, in fine, de stabilirea unei legaturi permanente intre cele doua elemente » (Duverger, 1976 - Les partis politiques, p. 24).

Cu alte cuvinte – spune Duverger – grupurile parlamentare sunt anterioare comitetelor electorale, primele avand la baza formarii lor asa-numitele « factiuni » (cum au fost cele din Senatul Romei sau cele din Dieta poloneza).

Autorul continua analiza genezei partidelor in lumea civilizata, in primul rand in tarile cu democratie consolidata.

In unele tari, doctrinele politice au reprezentat motorul esential al formarii grupurilor parlamentare, in altele acestea au derivat din grupuri locale, care s-au transformat, cu timpul, in grupuri ideologice (da ca exemplu, Constituanta franceza din 1789 si cea din 1848 - p. 25-26).

O alta cauza a constituit-o interesul, speranta de a obtine un post ministerial, la care Ostrogorski a adaugat coruptia din grupurile parlamentare britanice (opinie discutabila).

Comitetele electorale au jucat si ele un rol, dar slab, fiind formate de initiative ale celor cu vederi de stanga, apoi la cei cu vederi de dreapta, prin « efectul de contagiune » (p. 29).

Uneori, un comitet electoral era format initial prin gruparea mai multor simpatizanti, prieteni fideli, in jurul unui lider, care se auto-propunea ca reprezentant al poporului (pana la sfarsitul secolului XIX).

Alteori, un grup mic se reunea pentru a propune el un candidat din randurile lor si a-l ajuta in campanie.

In fine, in numeroase cazuri, comitetul era opera unei asociatii preexistente (« societati de gandire » din Franta, cluburi britanice sau americane), cum ar fi « Societatile de inregistrare ».

« O data nascute, aceste doua celule-mama, grupurile parlamentare si comitetele electorale, au stabilit intre ele o coordonare permanenta si liante regulate, care le uneau, pentru a forma un partid, dar, in general, rolul esential in aceasta ultima faza, l-a jucat grupul parlamentar » (p. 30-31).

Dupa aceea, prima grija a partidului nou infiintat a fost aceea de a-si crea si dezvolta comitete electorale in circumscriptii, unde acestea nu existau deja. Deci, spre deosebire de comitetele electorale, care se uneau dintr-un impuls intern cu grupul parlamentar, noile comitete electorale se nasteau dintr-un impuls central. Prima forma de organizare avea un caracter natural, democratic, a doua forma un caracter artificial, nedemocratic, putand conduce la oligarhie.

Originea exterioara a partidului nu a fost insa una transanta. Sunt numeroase totusi cazurile in care factorul extern a fost determinant in nasterea unui partid. De exemplu, gruparile si asociatiile, mai ales cele sindicale, au stat la originea unor partide socialiste (cazurile laburistilor britanici, dar si alte cazuri, din alte tari sau zone: Elvetia, Australia, Canada, Scandinavia, Europa de Est).

La randul lor, grupuri precum cele masonice au fost si ele la originea aparitiei unor partide (de exemplu, Partidul radical din Franta, diverse partide liberale din Europa, in Belgia), la fel au fost si cazurile cenaclurilor intelectuale (de exemplu, Adunarea democratica revolutionara din Franta, organizatiile amicilor de stanga ai lui Jean Paul Sartre), ca si acelea vizand unele secte religioase (de exemplu, in Olanda, Partidul anti-revolutionar, constituit de calvinisti, care se opuneau membrilor Partidului conservator-catolic; in 1897 protestantii mai intransigenti au creat Partidul Crestin Istoric, pentru a protesta contra colaborarii dintre catolici si anti-revolutionari), apoi cazurile asociatiilor vechilor combatanti (rol in nasterea unor partide fasciste si pseudo-fasciste; de exemplu, in Franta, cei din « Crucea de Fier », in 1936, s-au transformat dintr-o asociatie in Partidul social francez).

Fenomenele de « liga », de regula anti-parlamentara, reprezinta metode politice primitive, de natura propagandistica si de agitatie, fara ca ele sa prezinte candidati la alegeri (unele s-au transformat totusi in partide extremiste).

Alte forme si influente in crearea de partide au fost: societatile secrete, grupurile clandestine (de exemplu, Partidul Comunist al URSS in 1917, Miscarea Republicana Populara din Franta, Partidul Democratic Crestin din Italia), grupurile industriale, comerciale (Partidul Conservator Canadian in 1854).

Modul de creare a unui partid marcheaza existenta acestuia ulterioara, spune Duverger: « Caracterul mai mult sau mai putin descentralizat al institutiei exterioare care a creat un partid influenteaza in mod evident gradul lui de descentralizare actual; de exemplu, partidele muncitoresti sunt mai putin centralizate decat cele comuniste; partidele create de grupurile capitaliste sunt mai putin centralizate decat cele muncitoresti etc. » (p. 37).

Relatiile direct proportionale dintre crearea externa a unui partid si caracterul centralizat al lui nu este deci una intamplatoare. Ele sunt mai coerente si mai disciplinate decat partidele de creatie electorala si parlamentara.

Duverger incearca chiar extinderea dezbaterii acestei teme. El spune ca « ansamblul unui partid insusi poarta marca nasterii sale, iar atitudinea in privinta alegerilor nu este decat o manifestare particulara a importantei generale acordata activitatilor electorale si parlamentare, in raport cu ceilalti » (p. 38).

Partidele create din exterior sunt mai detasate de alesi si de programe, pe cand cele create din interior sunt mai atasate de programe. De exemplu, pentru Partidul Radical din Franta, lucrul cel mai important este cucerirea a cat mai multor mandate parlamentare, pe cand pentru Miscarea Republicana Populara, esentialul este din contra, promovarea cator mai multor valori spirituale si morale in viata publica.

In opinia lui Duverger, partidele create din exterior, chiar atasate doctrinar la sistemul parlamentar, sunt totusi mai detasate (adesea inconstient sau refulat) de parlamente si de alegeri decat cele create din interior.

« Pana in 1900 - intareste autorul - metoda interna (parlamentara) de creare a partidelor a fost prioritara; dupa 1900, crearea externa a devenit prioritara, iar cea parlamentara a devenit exceptie » (p. 39).

In privinta structurii partidelor, Duverger imparte omogenitatea partidelor in 3-4 tipuri:

Primul tip: partidele « burgheze » din secolul XIX, sub forma de partide conservatoare si liberale;

Caracteristici:

Activitate orientata spre alegeri si combinatii parlamentare;

Armatura administrativa embrionara;

Conducere individuala foarte marcanta (puterea reala apartine unei coterii grupate in jurul unui lider parlamentar);

Viata partidului rezida in rivalitatea unor grupuri mici;

Rol slab acordat doctrinei si problemelor ideologice;

Adeziunea este bazata mai ales pe interes si pe obisnuinte.

Al doilea tip: partidele socialiste si religioase

Caracteristici:

Incadrare masiva a maselor populare;

Sistem de afiliere precis, completat cu mecanisme de cotizatii si donatii;

Comitetele fac loc unor « sectii », grupuri de munca sau de educatie politica;

Sistem complex de institutii (congres, comitete nationale, consilii, birouri, secretariate) si o separare a puterilor (diferentiere de roluri, cu tendinte oligarhice);

Doctrina joaca un rol mai important in interiorul partidului;



In locul coteriilor, au loc lupte de tendinte si de idei.

Al treilea tip: partidele comuniste si fasciste

Caracteristici

Centralizare foarte puternica, aceasta opunandu-se semi-centralizarii specifice partidelor socialiste;

Un sistem de legaturi verticale intre elementele de baza, care se protejeaza de orice tentativa de schisma sau divizare;

Disciplina foarte stricta;

Metode autocratice (nominalizare de la varf si cooptare);

Influenta parlamentara este aproape nula;

Atentie secundara acordata luptelor electorale, dar prioritara propagandei si agitatiilor;

Metode politice directe si violente: greve, sabotaj, lupte de strada armate etc.;

Atasament irational, fondat pe mituri si credinte de natura religioasa, legand astfel credinta de Biserica;

Diferentiere intre partidele comuniste si cele fasciste: prin structura (celule de partid in intreprinderi versus militii private), compozitie sociala (clasa muncitoare versus elite), primul este egalitar, celalalt aristrocrat.

Alte tipuri: partidele catolice si democrat-crestine:

Caracteristici:

Un loc mai mult sau mai putin intermediar intre partidele vechi si cele socialiste;

Mai multe categorii de distinctii specifice, legate de: elemente de baza ale partidelor diverse, articularea lor generala, mecanismele de adeziune, natura si grade de participare, desemnarea sefilor, rolul parlamentului etc.

In continuare, Duverger introduce termenul de « armatura a partidelor », pentru a desemna un cadru institutional general al activitatii aderentilor, ca forma de solidaritate. Ea determina mecanismele de selectie a conducatorilor si puterile acestora, explica forta si eficacitatea anumitor partide, slabiciunea si ineficienta altora (p. 47 si in continuare).

Daca armatura Statului nu s-a schimbat prea mult in ultimii 50 de ani (Duverger scria aceasta in 1951), cea a partidelor s-a schimbat cel putin de doua ori: prima s-a produs intre 1890 si 1900 si a doua intre 1925 si 1930.

In prima perioada, partidele socialiste au schimbat vechea armatura a comitetelor restranse, independente unele de altele, cu sectiuni populare, deschise larg aderentilor si solid articulate intre ele.

In a doua perioada, partidele comuniste si-au stabilizat structuri noi, de intreprindere sau pe grupuri de intreprinderi mici, reunite sub forma unui asa-zis “centralism democratic”. In aceeasi epoca, partidele fasciste au creat adevarate armate politice, militiile private, capabile sa puna stapanire pe Stat prin forta si sa-i serveasca drept garda pretoriana.

Totusi, America a ignorat aceste transformari, ceea ce, in opinia lui Duverger, a condus la un paradox: « tehnica naturala cea mai moderna coincide cu o tehnica politica desueta, partidele pastrandu-si vechea armatura traditionala » (p. 48).

O alta impartire efectuata de Duverger este aceea care vizeaza tocmai armatura lor. In acest sens. ar exista doua forme: partidele directe si partidele indirecte.

Partidele directe constituie regula, fiind deci mult mai raspandite. Caracteristicile lor sunt: membrii de partid semneaza un buletin de adeziune, platesc lunar cotizatie si asista, mai mult sau mai putin regulat, la sedinte de partid.

Partidele indirecte, mai rar intalnite, au drept caracteristici: aderentii sunt « grupuri de baza », membri de sindicat, de cooperative, de case de ajutor reciproc etc.

Partidele indirecte sunt impartite in trei forme: partidele socialiste, partidele catolice si partidele agrare.

partidele socialiste sunt bazate pe sindicate simple si pe cooperative muncitoresti; sunt date ca exemple Partidul Laburist din Marea Britanie si Partidul Muncitoresc Belgian;

partidele catolice sunt constituite pe baze federative de sindicate si cooperative muncitoresti, legate cu asociatii taranesti, ligi comerciale si industriale; sunt date ca exemple Blocul Catolic Belgian si Partidul Popular Austriac;

partidele agrare, in care sindicatele si cooperativele agrare au avut acelasi rol pe care l-au jucat sindicatele si cooperativele muncitoresti pentru partidele socialiste; sunt date ca exemple Partidul Agrar Bulgar, County Party din Australia – pe model muncitoresc, Boerenbond din zona flamanda a Belgiei, ramura a Blocului Catolic intre 1921 si 1930.

Autorul ia ca exemplu de analiza cazul Partidului Laburist britanic, care a evoluat dupa 1900, in mai multe etape: 1913 – Trade Union Act; 1918 – reforma statutului; 1927 si 1946 – noi reforme.

Transformarea a vizat trecerea de la forma de partid indirect pur, la un sistem mixt, in care aderentii individuali se suprapuneau cu aderentii colectivi. Apoi, diverse organisme ale partidului, pe diverse esaloane, erau constituite de reprezentanti ai grupurilor de baza, in calitate de corpuri constitutive. In acelasi timp, existenta unor posturi permanente in cadrul partidului (de exemplu, cea de secretar, primul ocupat de Ramsay Mac Donald), a jucat un mare rol in formarea unei « constiinte de partid ».

Dupa dezbateri furtunoase, legate de plata cotizatiei de partid via sindicat, s-a ajuns la diverse forme mixte.

Asemanari cu acest model se gasesc la alte partide socialiste europene: Partidul Muncitoresc Belgian, Partidul Socialist Belgian, Partidul Muncitoresc Social-Democrat Suedez, Partidul Popular Austriac (membrii fiind atat asociatiile muncitoresti, cat si taranii, muncitorii, functionarii si clasa mijlocie).

Duverger compara Partidul Radical-Socialist Francez si Partidul Crestin Social Belgian, fiecare din ele constituind un tip reprezentativ al unei categorii de organizare partizane.

In cazul Partidului Radical-Socialist Francez, membershipul este constituit din comitete, federatii si ziare, afiliate in mod colectiv.

Ca regula generala, numai federatiile departamentale pot adera direct, pentru ca statutele nu admit afilierea unui comitet decat daca s-a inscris intr-o federatie, sau daca el insusi s-a inscris pe un rol de federatie (cand aceasta nu exista). Statutele nu specifica insa nimic in legatura cu modul in care trebuie organizata federatia. In acest caz, organizatia de partid pare a fi stufoasa, un conglomerat incoerent de comitete, asa cum par a fi toate partidele conservatoare moderate de pretutindeni in lume, de aceea ele sunt slab articulate.

Nu acelasi lucru poate fi constatat in cazul Partidului Crestin Social Belgian, pe care autorul il ia ca exemplu pentru ca despre el dispune de mai multe informatii. In acest ultim caz, avem de-a face cu o articulare puternica, minutioasa, in care fiecare unitate componenta participa la constituirea intregului.

Sectiunile locale aleg, in fiecare an, delegatii (1 la 100 de aderenti, cu minimum 2 delegati). Acestia alcauiesc Adunarea de arondisment (unitate geografica - Fig. 4). La adunare este ales un presedinte si minim 12 membri. Ei coopteaza, la randul lor, un numar egal de membri cu jumatatea membrilor alesi, iar ansamblul alcatuieste Comitetul de arondisment, care asigura conducerea locala a partidului. Apoi, fiecare comitet isi trimite delegatii la Congresul National (1 delegat la 25 de aderenti).

Articularea Partidului Crestin Social Belgian

Fig. 4


Sursa: Maurice Duverger – Op. cit., p. 94.


Aceasta structura bine articulata nu este insa originala, ea putand fi intalnita si la Partidul Socialist Belgian.

Modelul de mai sus se regaseste, dupa studiile lui Duverger, la aproape toate partidele socialiste din lume, la cele catolice si la cele democrat crestine.

Nu trebuie insa sa confundam articularea puternica si structura democratica. In orice caz, o articulare slaba nu este democratica, dar o articulare puternica si rigida poate fi democratica sau nu. De exemplu, la partidele comuniste, care dispun de o articulare puternica, desemnarea conducerii de la centru determina o oligarhie de fapt: rigiditatea articulatiei devine atunci un element al acestei oligarhii, un mijloc de intarire a dominatiei sefilor asupra partizanilor partidului.

La originea unei articulatii, mai slabe sau mai puternice, Duverger, aduce in discutie asa-numitul « temperament national », termen pe care il considera insa prea vag, chiar periculos in unele analize, desi prezinta interes (p. 96). El da ca exemplu partidele socialiste latine, care sunt considerate ca mai putin articulate decat cele socialiste nordice; de asemenea, Partidul Comunist Francez este mai rigid decat cel omonim german, Partidul Socialist Francez este mai rigid decat Partidul Conservator din Marea Britanie etc. Sunt insa si cazuri variate in interiorul unui grup de tari latine: de exemplu, Partidul Socialist Italian este mai slab articulat decat omonimul sau francez.

Alti factori, considerati de Duverger ca fiind mai apropiati de adevar ar fi legati de circumstantele istoriei specifice si de regimul electoral (necesitatea luptei clandestine, respectiv tipul de scrutin: de exemplu, scrutinul uninominal coincide cu o foarte slaba articulare a celor doua mari partide americane – p. 97).

Totusi, factorul esential pare a fi natura elementelor de baza care constituie partidul: partidele bazate pe comitete sunt mai slabe decat cele bazate pe sectii (in cazul comunistilor pe celule, in cel al fascistilor pe militii). Deci, cu cat aceste elemente sunt mai apropiate de baza, cu atat partidul devine mai puternic: sistemul bazat pe comitete este cel mai slab, cel bazat pe sectii este puternic, iar cel bazat pe celule si militii este cel mai puternic. Apoi, sistemul cu articulatie puternica corespunde unei armaturi complexe, pe cand cel cu articulatie slaba are o armatura simpla.

In cadrul analizelor care privesc legaturile pe orizontala si pe verticala din partide, Duverger considera ca primele privesc relatiile dintre doua organisme plasate la acelasi nivel, iar celelalte privesc relatiile care unesc organismele subordonate. Ambele sunt analizate in directia constatarii tendintelor centralizatoare.

Sistemul este construit in asa fel incat unitatile componente ale unui partid sa nu poata comunica intre ele: “acest sistem impiedica absolut orice dezvoltare de fractiuni, de schisme sau de opozitii in interiorul partidului” (p. 101). O dizidenta intr-o celula nu poate contamina direct celulele vecine la comunisti, un conflict intr-un comitet nu se propaga si la alte comitete la conservatorii moderati etc.

Riscurile de contagiune sunt si mai atenuate prin centralizare, care intareste caracterul vertical al legaturilor. Delegatii nu sunt responsabili in fata celor care i-au mandatat, ci in fata organului imediat superior, pentru ca ulterior sa se poata interveni de la « centru », intr-un fel de actiune salvatoare de ultima instanta.

In partidele cu articulatie slaba, legaturile orizontale ating un prag maximal, iar in cele cu articulatie puternica ele isi conserva caracterul exceptional.

In acelasi timp, partidele dezvolta si un soi de imperialism exterior: toate organizatiile lor anexa, de genul sindicatelor sau asociatiilor, ajung sa fie conduse tot de oamenii partidului, care astfel le vasalizeaza.

Legaturile orizontale si verticale se refera la « modurile de coordonare a elementelor de baza care compun partidul » si ele nu trebuie confundate cu centralizarea, respectiv descentralizarea, acestea din urma referindu-se la « puterile dintre esaloanele conducerii » (p. 105).

Exista patru tipuri de descentralizare:

descentralizarea locala: conducatorii locali ai partidului au puteri pe care centrul le permite si le conserva in privinta deciziilor fundamentale la nivelul lor de referinta; ea poate coincide fie cu o articulatie slaba, fie cu una puternica, avand drept consecinte « localismul », adica indruma partidul catre actiuni regionale, in detrimentul celor nationale si internationale;

descentralizarea ideologica: o anumita autonomie acordata diverselor « fractiuni » sau « tendinte » constituite in interiorul partidului, printr-o influenta permisa comitetelor directoare, prin recunoasterea unei organizatii separate etc. (cazuri precum cele ale socialistilor francezi, bolsevicilor si mensevicilor rusi etc.). Este favorizata de diversitatea structurilor partidului si poate conduce la sciziuni. Are insa avantajul ca incurajeaza libertatea ideilor, a cuvantului in general, atmosfera de discutii etc.;

descentralizarea sociala: corespunde partidelor indirecte, cum este cazul celui de tip catolic si se refera la autonomia unei categorii economice (agricultori, salariati, clasa mijlocie etc.), centrul dandu-le acestora puteri pentru sectiile lor cooperative. Ea risca totusi sa produca impartiri pe criterii economice;

descentralizarea federala: structura federala a unui Stat tinde sa se reflecte si in partidele din acel stat (cazul Elvetiei este cel mai cunoscut).

In privinta centralizarii, Duverger analizeaza doua forme:

centralizarea autocratica: deciziile vin de sus;

centralizarea democratica: exista indicii ale unei vointe de a pastra contactul cu baza (decizii venite tot de sus, dar pe baza opiniilor de la baza, vezi cazul « centralismului democratic » din organizatiile de partid comuniste).

Scrutinul uninominal majoritar tinde spre descentralizare, pe cand cel pe lista nu tinde catre centralizare, ci largeste cadrul centralizarii.

Duverger analizeaza in detaliu si problema membership-ului, care este inteles diferit in tari si mai ales continente diferite.

In SUA, membrii de partid sunt militantii integrati in “masina”, ei fiind mai degraba simpatizanti care participa la campania electorala a partidului, participanti la « primaires », cetateni care voteaza.

In Europa membrul de partid este diferentiat de simpatizant sau de propagandist: « Simpatizantii, aderentii, militantii, propagandistii reprezinta o serie de cercuri concentrice care se pot desena, in care solidaritatea partizana devine din ce in ce mai puternica » (p. 117). Notiunea de membru este identica cu aceea de aderent, dar diferita de aceea de simpatizant, aceasta insemnand o persoana care se declara favorabil unei doctrine sau unui partid, dar din afara organizatiei.

Duverger greseste insa atunci cand afirma ca odata cu decaderea credintei religioase creste gradul de participare politica a cetatenilor: « Declinul religiilor oficiale coincide cu cresterea religiilor politice » (p. 118). Faptele actuale infirma previziunile lui Duverger din 1951 (si pe care autorul nu le-a rectificat la editiile ulterioare).

Autorul imparte partidele in cele doua categorii devenite clasice: partide de masa si partide de cadre, dar el atrage atentia ca nu este vorba de talia lor, ci de structura care le caracterizeaza, de pregatirea politica a membrilor, din randul carora vor fi recrutati cei care vor guverna (« Aderentii sunt deci materia prima a partidului insusi, substanta actiunii sale. Fara aderenti, un partid seamana cu un profesor fara elevi » - p. 120).

Partidele de masa, spune autorul, au aparut dintr-o nevoie a partidelor de a se apropia de oameni, de societate. In loc sa ia bani de la industriasi, aceste partide s-au gandit sa-si bazeze actiunile pe sumele modeste ale contribuabililor cu care stabileau diverse relatii apropiate, pana a-i incita cu avantajele de a deveni alegatori partizani sau membri de partid.

Partidele de cadre reunesc notabili pentru diversele lor actiuni, pentru a pregati alegerile, a le castiga si a conduce, precum si pentru a pastra un contact cu candidatii viitori ai lor. Este vorba deci de notabili influenti, mai intai, al caror nume, prestigiu sau raza de actiune propagandistica vor servi drept cautiune candidatului si care ii vor aduce voturi. « Ceea ce partidele de masa obtin prin numar (cantitate – n.n.), partidele de cadre obtin prin calitate » (p. 121). Astfel, cele doua mari partide americane si majoritatea partidelor moderate si conservatoare sunt partide de cadre, chiar daca unele dintre ele nu recunosc acest lucru.

Distinctia dintre partidele de cadre si partidele de masa se bazeaza pe o infrastructura sociala si politica. Ea a coincis, in linii mari, cu substituirea sufragiului universal cu sufragiul restrans.

La inceput, partidele de stanga erau de masa, iar cele de dreapta erau partide de cadre. De asemenea, partidele de cadre corespundeau cu partidele comitetelor, mai slabe si mai descentralizate, pe cand partidele de masa corespundeau cu partidele bazate pe sectii, mai centralizate si mai puternic articulate.

In privinta criteriilor adeziunii, numai partidele de masa cunosc un mecanism formal de adeziune, concretizat in semnarea unui angajament si plata unei cotizatii. Partidele de cadre ignora si una si alta, pentru ca se bazeaza pe donatii neregulate din partea unor sponsori generosi.

Din punct de vedere fizic si financiar, exista doua tipuri de adeziune: una deschisa, fara conditii si una reglementata, pe baza unei cereri de primire, dublata de o decizie de admisie din partea unui organism responsabil al partidului.

Plata cotizatiei se face, de asemenea, in doua feluri, anume anual sau lunar, dar cu o varietate de moduri de plata: in suma fixa anuala, in sume fixe lunare sau variind dupa venituri (p. 133).

Duverger efectueaza in continuare analize numerice detaliate privind gradul de participare al aderentilor, simpatizantilor si alegatorilor, asupra naturii participarii, asupra unor grade diferite de angajament al individului in diverse alte tipuri de partide (cum ar fi partidele totalitare si partidele specializate - p. 138-191).

O interesanta argumentatie desfasoara autorul in legatura cu relatiile dintre comunitate, societate si ordine, impartind si aici partidele in functie de aceste grupuri sociale constitutive (imprumutate din lucrarile lui Tönnies si Schmalenbach).

Ceea ce ne intereseaza insa aici este analiza lui Duverger privind conducerea partidului in general, concretizazta in diverse forme la diverse partide din lume.

Duverger aloca un spatiu adecvat si acestei probleme, in sectiunea finala a primei parti a lucrarii sale fundamentale. Ceea ce insa il intereseaza, in primul rand, este problema democratiei prin practica conducerii unui partid.

In acest sens, autorul considera ca premisa de la care trebuie sa plecam este aceea dupa care orice conducere are un caracter dublu: aparenta de democratie si realitatea oligarhica (p. 203).

De asemenea, este de remarcat si ideea autorului dupa care « partidele sunt conservatoare, asa cum sunt toate grupurile umane: ele nu-si schimba structura, chiar daca evolutia o obliga la aceasta » (p. 205).

Tendintele si practicile directe autocratice se intalnesc mai ales in alegerea conducatorilor. Autocratia poate fi asumata sau deghizata, iar ambele tipuri se intrepatrund.

« Autocratia pe fata » se constata cu diverse prilejuri, dar cel mai adesea este vizibila atunci cand conducatorii trebuie realesi, in partide sau in Parlamente (Duverger foloseste expresia de « arta a intrigii » - p. 218).

« Autocratia deghizata » incearca sa prezinte democratie interna ceea ce se dovedeste a fi trucaje, manipulari, santaj, intrigi de culise. « Procedurile de autocratie deghizata sunt folosite de toate partidele politice a caror structura oficiala este democratica: partea de autocratie este mai mare sau mai mica, dar intotdeauna exista o parte de autocratie » (p. 209).

Exista doua tehnici predilect utilizate de camuflare a autocratiei:

manipularile electorale si

diferentierea conducatorilor reali de conducatorii aparenti

Prima forma de camuflare a autocratiei este cel mai des intalnita in S.U.A.

In interiorul partidelor, unde alegerile se petrec intr-un cadru mai restrans si unde publicitatea este mai mica, aceste procedee sunt si mai numeroase si mai eficace.

La nivel national, falsificarea voturilor nu este semnificativa, dar in interiorul partidelor politice, din contra, ele sunt utilizate sistematic si dau un caracter autocratic foarte net in recrutarea conducatorilor, mai ales prin procedura selectiei indirecte.

Trecerea prin mai multe filtre, asa cum este cazul din figura 5 de mai jos (in PCF), nu inseamna neaparat ca selectia este riguroasa si democratica, ba chiar ea pare complexa „de ochii lumii”.

In cazul PCF, spune Duverger, este vorba chiar de organisme paralele si de fraudarea alegerilor, prin manipulare electorala interna, prin practici de camuflare a autocratiei de partid, facilitate de utilizarea generala a sufragiului indirect.

Alegerea indirecta reprezinta metoda cea mai cunoscuta in PCF, pe parcursul lungii istorii a acestui partid (si nu numai in Franta[14]), prin care candidatii nu sunt alesi imediat in mod direct de catre membrii de rand ai partidului, ci de catre reprezentanti, acestia fiind ei insisi implicati in a fi alesi.

In acest fel, va aparea deci „seful de fatada” (aparent sau ocult, asa cum a fost cazul boss-ului american care conducea aparatul de partid paralel) si „seful real”, titular al puterii in interiorul partidelor, ales de membrii de partid.

In Partidul Comunist Francez (PCF), procedura de selectie indirecta a unui candidat este cea prezentata in Fig. 5:


Alegerea indirecta in Partidul Comunist Francez


Fig. 5


Sursa: Maurice Duverger, 1976 - Les partis politiques, p. 211.


Duverger dezvolta pe larg situatiile datorate interventiilor grupurilor de interese, a manuitorilor de fonduri (prima categorie de presiuni), a echipelor care se formeaza in jurul unui ziar (a doua categorie de presiuni) si a forurilor internationale (partide care solicita supunere fata de autoritatea lor internationala, aceasta fiind a treia categorie de presiuni – p. 219-224).

In sectiunea vizand „natura oligarhica a conducatorilor”, Duverger analizeaza modul in care se formeaza cercul interior (expresie preluata de la Bryce, dupa cum am vazut acesta fiind primul care o foloseste).

Exista mai multe clase de sefi:

  1. Camarillas (oligarhii personale): mici grupuri care utilizeaza o solidaritate personala si o conserva. Si in interiorul clanurilor putem distinge intre „echipe de conducere” si „sinarhie” (formarea unei echipe secrete care grupeaza conducatori influenti din mai multe partide);
  2. Birocratia: oligarhia institutionala (aici autorul foloseste mai multe trimiteri bibliografice, printre care la Lenin, cu a sa lucrare celebra - „Ce-i de facut” -, in care acesta proslaveste munca revolutionarilor de profesie, care isi dedica viata responsabilitatilor de partid); birocratia poate fi constituita din clase de tehnocrati sau de revolutionari profesionisti, formati la scoli de partid (se cuvine sa amintim aici si experienta romaneasca a Scolii Superioare de Partid numita „Stefan Gheorghiu”).

„Cercul interior” trebuie insa reinnoit iar recompozitia sa este ceruta odata cu trecerea timpului. Duverger observa si aici tendinta oligarhizarii. De exemplu, el a constatat un numar mare de avocati, medici si membri ai profesiunilor liberale in conducerea partidelor burgheze, dar un numar mic de comercianti, industriasi, artizani sau tarani, care formeaza baza electorala a clasei burgheziei si a membrilor sai obisnuiti.

Ca si Michels, Duverger constata numarul mare de „intelectuali” (profesori, scriitori, jurnalisti), in partidele muncitoresti numarul acestora fiind disproportionat fata de importanta lor numerica in aceste partide (p. 233-242).

Autorul pe care il supunem discutiilor aici aduce numeroase argumente legate de tendintele oligarhice din interiorul partidelor politice de oriunde ar fi ele, situate geografic, prin instrumente precum: autoritatea conducatorilor, disciplina de partid, dezvoltarea ascultarii, persuasiunea, ascultarea acceptata sau impusa, personalizarea puterii, mergand pana la forma absurda, dar adesea observata, a divinizarii puterii (p. 245-261).

In fine, Duverger aduce un aspect original in analiza conducerii partidelor politice, anume fenomenul de „democratie externa”, care se refera la relatiile dintre conducatorii de partide (alesi sau „autoalesi”, prin formele mascate pe care le-am expus mai sus, in interiorul partidelor) si parlamentari (alesi de popor).

Autorul crede ca in afara „democratiei interne” pe larg dezbatuta in tratatele de specialitate (mai ales in lucrarea fundamentala a lui Michels), „democratia externa” nu este de neglijat, deoarece ea este prezenta in majoritatea partidelor politice.

« Democratia – spunea Duverger - necesita ca reprezentantii parlamentari sa aiba prioritate in fata liderilor de partid si electoratul in fata aderentilor (membrilor de partid – n.n.), pentru ca electoratul constituie un grup mai larg decat cel al membrilor de partid si care, de altfel, sunt mai mult inclusi in el. In practica, totusi, situatia este inversa: in numeroase partide se constata o tendinta a liderilor de partid de a da ordine parlamentarilor in numele membrilor militanti. Aceasta dominatie a partidului peste reprezentantii alesi constituie o forma de oligarhie care poate fi numita « externa », in comparatie cu natura oligarhica a liderilor din interiorul comunitatii de aderenti » (Duverger, 1976 – Op.cit, p. 262).

Noi am imaginat aceasta analiza efectuata de Duverger, sub forma unor cercuri concentrice, in care se observa tendinta conducatorilor de partide de a « supune » parlamentarii, in numele unor cerinte ale militantilor din interiorul partidelor.


« Democratia externa » la Maurice Duverger


Fig. 6


Politologi recunoscuti, din tari diferite, cum ar fi Giovanni Sartori, Michael Taylor, V.M. Herman, Gunnar Sjöblom etc. sunt de acord cu clasificarea sistemelor de partide, stabilita de Duverger (uni-, bi- si pluri-partidiste), ca si cu relatia direct proportionala intre numarul redus de partide si stabilitatea democratiei (apud Arendt Lijphard, 2002 – Democratia in societatile plurale, p. 28-29 si 80-81).

Aaron B. Wildavsky, profesor de stiinte politice la Universitatea din California at Berkeley a efectuat o analiza critica asupra operei principale a lui Maurice Duverger, vizand partidele politice, acest autor considerand ca Duverger ar fi pornit de la “metodologii eronate de analiza”, dar recunoscand faptul ca acesta “a reusit sa construiasca o teorie preliminara a partidele” (Aaron B. Wildavsky, 1968 – “A Methodological Critique of Duverger's Political Parties”, p. 44; articol aparut initial in Journal of Politics, Vol. 21, May 1959, pp. 303-318

Marile tratate de politologie si lucrarile fundamentale reiau, sau cel putin mentioneaza, tipologia lui Duverger privind partidele politice. De exemplu, noi am constatat ca Avery Leiserson, profesor la Universitatea Vanderbilt, a fost printre primii specialisti de prestigiu care a reluat si apreciat tipologia lui Duverger, privind partidele politice, in functie de structura sau omogenitate: (1) partide liberale si conservatoare, (2) socialiste si religioase, (3) comuniste si (4) fasciste (A. Leiserson, Parties and Politics: An Institutional and Behavioral Approach, p. 219).

Alti autori de certa valoare, precum Kenneth Janda si Tyler Colman au testat asertiunile ipotetice ale lui Duverger privind relatiile dintre structura organizatiilor de partid, asa cum au fost ele construite si performantele lor.

Ei arata ca « din punct de vedere organizational, partidele de masa (mobilizatoare de electorat) tind sa fie mai complexe decat partidele de elita (doctrinare), dar nu mai centralizate, primele fiind si mai putin fractionate si cu un nivel mai scazut al implicarii membrilor proprii », ceea ce ar confirma asertiunile teoretice ale lui Duverger (Kenneth Janda & Tyler Colman, 1998 – Effects of Party Organization on Performance During the « Golden Age » of Party, p. 632).

Rachel Gibson si Robert Harmel au efectuat si ei distinctia intre « democratia interna », asa cum o concepea Michels (controlul sefilor de catre membrii de partid, intr-o relatie directa, in interiorul partidului) si « democratia externa », asa cum a fost ea perceputa de Duverger, care ar trece de planul intern si ar viza relatiile dintre sefii unui partid si reprezentantii alesi ai poporului in Parlament, din randurile aceluiasi partid, gasind ca asertiunile lui Duverger sunt viabile pentru majoritatea partidelor investigate (Rachel Gibson si Robert Harmel, 1998 - Party Families and Democratic Performance: Extraparlamentary vs. Parliamentary Group Power, p. 634-635).

Incheiem aici expunerea noastra privind clasicii managementului politic, invitand pe cei interesati la o lectura mai ampla a acestora, dat fiind faptul ca noi nu puteam extinde analizele pentru fiecare autor, avand in vedere dimensiunile de spatiu prea mare pe care le-ar presupune astfel de investigatii.






Richelieu, pe numele sau de nastere Armand Jean du Plessis (1585-1642), a fost ministru de externe in 1616 si prim ministru al Frantei in 1624, pana in 1642.

Petru cel Mare (1672-1725) – tar al Moscovei, este celebru prin „Planul de dominatie europeana”, lasat mostenire succesorilor sai la tronul Rusiei si publicat la Paris in 1854.

Niccolo Machiavelli (1469-1527) – secretar in Marele Consiliu al Florentei si autor al lucrarii fundamentale in stiintele politice „Principele” (redactat in 1513).

Henry Alfred Kissinger (nascut la 27 mai 1923 la Fuerth, in Germania, naturalizat apoi american) – consilier pentru securitatea nationala si al 56-lea secretar de stat al SUA in Administratia Nixon (1973-1977). A primit Premiul Nobel pentru pace in 1972.

Noi vom utiliza, in cele ce urmeaza, editia a treia a lucrarii lui James Bryce, aparuta in 1895: The American Commonwealth, London & New York: MacMillan and Co., asa incat toate citatele in legatura cu acest autor vor fi prelate din aceasta a treia editie (vol. II – The Party System – Public Opinion). Francezii i-au tradus opera, in 5 volume, intitulata „La République Americaine” (vol. III fiind dedicat partidelor politice americane – Sistemul de partide – Opinia publica), Paris: Éditeurs M. Giard & E. Brière (am consultat si noi editia a 2-a, publicata in 1912).

Necunoscand sau ignorand lucrarea lui James Bryce, cercetatorul francez Pierre Rosanvallon, in prefata la lucrarea lui Ostrogorski, reeditata de autor in 1912 si republicata in 1979, il considera pe acesta ca „primul care a procedat la o analiza sistematica a functionarii partidelor politice si a rolului lor in organizarea democratiei” (P. Rosanvallon, 1979, p. 3). Traducatorii celei de-a doua editii a operei lui Bryce in Franta constata totusi primordialitatea acestuia in privinta studiului asupra structurii si managementului partidelor politice, precizand ca dupa el a aparut lucrarea lui Ostrogorski. Ostrogorski insusi, in prima lui carte fundamentala, il citeaza in cateva randuri pe Bryce, desi spune ca articolele scrise de el au fost publicate inainte de opera lui Bryce (vom reveni asupra acestui subiect).

Whip (in engleza bici, folosit pentru cai) era un cuvant preluat de americani de la colonistii britanici, care aveau, in Marea Britanie, doua puternice partide parlamentare la sfarsitul secolului al XIX-lea, in care whips erau cei care asigurau conducerea executiva a partidelor (in romaneste am putea echivala termenul cu cel de „chestor”, folosit pentru cei care au aceasta pozitie in Parlament).

In 1950 voturile „noilor partide” nu depaseau 5,5 %. Au urmat alte partide-cu-cauza-speciala (Single-Issue Parties) ori partide-factiuni (Splinter Parties) care au supravietuit pana azi, cum ar fi acele partide care s-au declarat intotdeauna „independente” si care l-au sustinut pe George Wallace in 1968, pe Anderson in 1980, ori pe Ross Perot in 1992, 1996 si 2000.

Originea termenului de caucus nu este clar cunoscuta. O prima presupunere este ca ar deriva din vechea limba a indienilor (kaw-kaw-was  a vorbi, a consilia sau caw caw soughes – vechi triburi), dar posibil si din termenul de caucorouse – sef, capitan – a se vedea Ostrogorski, 1979, p. 110). A fost si a ramas (a se vedea alegerile din 2004), o practica de adunare electorala locala, la care participantii isi declara sprijinul public fata de un candidat inscris in cursa electorala si ii desemneaza pe candidatii la adunarile succesive la nivel de comitat, district si, in final, de Stat. Ultimii reprezentanti il aleg pe candidatul definitiv al partidului la presedintia SUA.

Articolul V din „Articolele Confederatiei” (1781-1789) precizeaza nevoia unui „management al interesului general al SUA”, asigurat de delegatii la Congresul american din partea fiecarui Stat, pe perioada unei legislaturi (Apud Thomas Dye, Lee Seifert Greene & George Parthemos, 1980 - Governing the American Democracy, p. 560). Dupa cum se stie, asa-numitul „management stiintific”, apare mai tarziu, Frederick Winslow Taylor fiind considerat parintele acestei teorii si practici, odata cu publicarea lucrarii sale, in 1911, intitulata „The Principles of Scientific Management,” New York: Norton (a se vedea si lucrarea noastra, in care facem analiza acestui nou tip de management, din punct de vedere psihosociologic si politologic: Ion Boboc, 2003 - Comportament organizational si managerial. Fundamente psihosociologice si politologice).

Patronaj (patronage) – termen englezesc si frantuzesc, semnificand initial protectie, apoi clientelism politic.

Peste timp, multe din temele lui Bryce au fost reluate: un exemplu este Stephen Hess, care a reanalizat tema „mediocritatii liderilor” recrutati de partid, cu o privire speciala la nominalizarea candidatilor la presedintie (Stephen Hess, 1987 - 'Why Great Men Are Not Chosen Presidents': Lord Bryce Revisited p. 75-95).

Articolul se numeste „Politik als Beruf” (a aparut prima data in 1919) si a fost tradus in limba franceza, in 1968, cu titlul „Le métier et la vocation d'homme politique” (noi am utilizat varianta electronica a acestei traduceri, in editia ingrijita de sociologul canadian Jean-Marie Tremblay, publicata pe website in 2001, in lucrarea cu titlul „Le savant et le politique” a se vedea bibliografia de la sfarsitul capitolului de fata).

In Romania comunista practica democratiei reprezentative interne de partid era una curenta, ea realizandu-se in forme absurde, de felul nepermiterii concurentilor in fata celor propusi a fi alesi in Marea Adunare Nationala sau pentru alte organisme politice si de stat.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact