StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Sa facem proiecte sanatoase
MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul productiei
Trimite articolul prin email Managementul sistemului de productie in cultura plantelor : Managementul productiei Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Managementul sistemului de productie in cultura plantelor



MANAGEMENTUL SISTEMULUI DE PRODUCTIE IN CULTURA PLANTELOR


1. Conceptul de sistem de productie

In exploatatiile agricole se utilizeaza factori de productie (input-uri) administrati unor culturi in vederea obtinerii unor output-uri. In acelasi scop, este necesara aplicarea de masuri de natura tehnica, organizatorica si economica. Toate aceste elemente (factori, produse, componente ale tehnologiei, ale unor politici agrare etc.) actioneaza in mod interconditionat, chiar se combina, au loc procese transformatoare. Luand in considerare acest lucru se poate trece la “asamblarea” lor intre conceptie unitara, astfel incat factorii de productie sa fie alocati si combinati la nivel optim, iar produsele sa se obtina in conditii de eficienta economica convenabila. Se ajunge, in acest fel, la sistemul de productie care corespunde, unor abordari economice (71). Avand un sistem de cultura a plantelor, intrebarile care se pun, si care ne conduc spre aspectele economice, sunt de felul: ce sistem de productie vom adopta ? Ce si cat vom cultiva ? Ce factori de productie se vor utiliza, in ce cantitate si ce cheltuieli vor genera? Care vor fi costurile unitare ale fiecarui produs si rezultatele finale, de productie si economico-financiare ? Componentele sale vor fi alese si realizate, deci, in stransa legatura cu cheltuielile si cu efectele pe care le genereaza, urmarindu-se asigurarea unui impact favorabil al fiecaruia asupra eficacitatii sistemului de productie practicat.




Sistemul de productie este reprezentat prin maniera in care intreprinzatorul / managerul combina produsele, factorii si diversele masuri de natura tehnica si economica aflate la indemana sa, astfel incat sa se practice o structura optima a culturilor si sa se obtina rezultatele economice dorite. In definitie este subinteles faptul ca produsele obtinute de la diferitele culturi, factorii de productie si modul de gestionare a lor se afla in relatii stranse, ceea ce corespunde conceptului de sistem, in general.

Sistemul de productie in cultura plantelor contine numeroase elemente. Gruparea acestora dupa asemanarea dintre ele, rol, mod de infaptuire, etc conduce la constituirea subsistemelor sale (Schema 1).


(a)

 

(b 343i89d )

 

(c)

 

(d)

 

(e)

 

(f)

 

Schema 1

 
























Elementele de la punctele ((b 343i89d )-(f) sunt considerate, in unele lucrari (1), in calitate de componente ale tehnologiei. La randul sau, aceasta din urma este privita ca al doilea subsistem al sistemului de productie in cultura plantelor, alaturi de “structura optima a culturilor”. Indiferent de punctul de vedere pentru care se opteaza, remarcam faptul ca ele pot fi tratate ca sisteme de sine statatoare, deoarece contin elemente structurale intre care exista relatii stranse. Astfel, de exemplu, “subsistemul de fertilizare” devine “ sistemul de fertilizare a solului”.

Producatorul agricol, indiferent care este acesta, este interesat in functionarea optima a sistemului de productie, astfel incat „randamentul” sau sa fie ridicat (cele mai bune rezultate de productie si economice – ultimele fiind influentate, desigur, si de factori din mediul extern al exploatatiei).

Acest tip de functionare a sistemului de productie din cultura plantelor presupune asigurarea si manifestarea, in acelasi mod, a fiecaruia dintre subsistemele sale. Subsistemele avand un rol bine determinat in mentinerea echilibrului sistemului, orice dereglare in comportamentul lor sau al unuia dintre ele are repercusiuni asupra parametrilor la care acesta trebuie sa functioneze si, implicit, in ceea ce priveste nivelul output-urilor, fiind vorba, de fapt, de finalitatea alegerii, organizarii si a practicarii sale.

Mentinerea sistemului pe „traiectoria” imprimata, initial, prin programul de productie, astfel incat sa fie atins scopul urmarit (de exemplu un anumit nivel al prodctiei, calitate ridicata a aceesteia) presupune asigurarea factorilor de productie artificiali si corectarea, pe aceasta baza, a celor naturali (fertilitate scazuta, seceta etc). Este vorba, de fapt, de decizii de corectie, evitandu-se abaterile. Daca avem in vedere specificul productiei vegetale, care se desfasoara in camp deschis, sub actiunea directa a conditiilor naturale, imposibilitatea controlarii unor factori de productie, eforturile financiare mari pentru ameliorarea influentei altora, avem masura dificultatilor de a mentine sistemul, pe intreaga durata a ciclului de productie, in limite firesti, pentru a se obtine rezultatele scontate. Acest lucru depinde atat de aportul fiecarei exploatatii, dar, in situatia in care nu exista capital suficient, acesta este redus, cat si de conditiile de ansamblu create pentru agricultura: irigatii, ameliorari funciare, realizarea si a altor elemente de dezvoltare durabila a acestei ramuri, producerea si oferirea unor factori de productie la preturi accesibile, indrumarea tehnica etc.

Modalitatile de actiune pentru a asigura functionarea corespunzatoare a sistemului, prezentate mai sus, solicita, desigur, alocari de capital. Sunt, insa, masuri de interventie pentru care efortul banesc este redus, ori inexistent, efectele lor fiind semnificative. Astfel, alegerea culturilor si a soiurilor, efectuarea la timp si de calitate a lucrarilor, supravegherea atenta a evolutiei diferitelor sale componente si a sistemului, in ansamblu, asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar, aplicarea unor factori in momentul cand se resimte prezenta lor, nu solicita cheltuieli, dar au influenta pozitiva asupra nivelului “iesirilor” din sistemul de productie. Asemenea masuri tin, aproape in totalitate, de priceperea, aptitudinile, abandonarea reticentelor fata de nou, de creativitatea si inventivitatea celor care gestioneaza exploatatiile agricole. In ultima instanta, masurile mentionate, fie ca presupun eforturi financiare, fie ca nu, se regasesc in calitatea managementului exercitat.


2. Factorii care influenteaza alegerea sistemului de productie in cultura plantelor

Decizia privind sistemul de productie este influentata de o multitudine de factori de natura diferita. Sistemul poate sa apara, in aceste conditii, ca o rezultanta a influentei complexe si, uneori, contradictorii a diferitilor factori.

Marea diversitate a factorilor de care depinde alegerea sistemului de productie in cultura plantelor este determinata, alaturi de numeroasele sale componente, si de faptul ca productia vegetala se amplaseaza in diferite zone sau microzone natural-economice caracterizate, desigur, prin conditii specifice. In plus, este necesar sa se aiba in vedere ca sistemele de productie sunt alese si practicate de producatori diversi (sefi de exploatatii, manageri, arendasi), care se caracterizeaza prin nivel diferit al cunostintelor de specialitate si manageriale, urmaresc scopuri mai mult sau mai putin asemanatoare (de exemplu in cazul gospodariei de subzistenta predomina asigurarea nevoilor proprii ale familiei). De aici, decurge marea varietate a deciziilor. Acestora li se adauga cererea pietei, pregatirea fortei de munca, componentele politicii agrare, priceperea intreprinzatorului / managerului in gestionarea unui produs sau a altuia si alti factori.

Pentru ca sistemul sa raspunda cerintelor diferitilor factori este necesar ca acestia sa fie cunoscuti, sa se dispuna de informatii privind eventuala lor forma de manifestare (cum ar fi previziunile meteorologice referitoare la precipitatii – cantitati, repartizare in timp). Pentru aceasta se utilizeaza metode de studiu adecvate.

Intr-o prezentare sintetica, luand in considerare domeniul de provenienta a factorilor, acestia pot fi grupati astfel: a) factori naturali; b) factori economici si organizatorici; c) factori sociali.

Factorii naturali sunt reprezentati, in principal, de sol si de clima. Solul, prin gradul sau de favorabilitate pentru diferite ramuri vegetale si culturi, contribuie la alegerea structurii culturilor care este, asa dupa cum s-a aratat, subsistemul de baza al sistemului de productie din cultura plantelor. Clima are o actiune similara prin intermediul temperaturii si al precipitatiilor.

Nivelul diferit al acestora in timp, modificari in repartizarea precipitatiilor in decursul unui an genereaza dificultati, presunand eforturi materiale pentru inlaturarea lor, altfel se produc disfunctionalitati, uneori grave, cu consecinte negative asupra nivelului productiei si a calitatii acesteia.

Factorii naturali variaza in spatiu si in timp. Primul aspect are influenta in ceea ce priveste alegerea sistemului, iar cel de al doilea vizeaza functionarea lui in limite admisibile si, in general, ridica problema mentinerii echilibrului acestuia, realizarea ultimului aspect necesita, cand intervin actiuni perturbatoare, alocari de diferiti factori cu efecte contracaratoare, adica efectuarea de investitii sau de cheltuieli suplimentare, ceea ce va influenta costurile la care se vor obtine produsele si, in final, rezultatele financiare

Sistemul de productie pentru care se opteaza trebuie sa asigure, prin structura culturilor, dar si a altor componente ale sale, punerea in valoare a factorilor naturali, ceea ce se poate regasi cu influenta pozitiva asupra rezultatelor de productie si a costurilor de productie. In acest fel, se actioneaza in sensul cresterii fortei competitive a exploatatiei (costul de productiei fiind un element care contribuie la asigurarea avantajului competitiv). Oferta va situa exploatatia intr-o pozitie avantajoasa in rapoprt cu concurenta.

In ceea ce priveste factorii economici, este de remarcat influenta preturilor produselor si ale factorilor de productie potential utilizabili (cresterea acestora limiteaza cantitatile de factori procurate si deci nivelul de intensivitate; in plus, se va restrange orientarea spre culturi care solicita mari cantitati de factori de productie), a politicilor de preturi, si, in special, a pietei. In ceea ce priveste piata, sistemul ales trebuie sa tina seama de evolutia cererii fata de un produs sau altul, fiind posibila renuntarea la unele dintre ele si recurgerea la introducerea altora, putandu-se merge, unde specificul culturilor permite acest lucru, pana la dezagregarea sa si adoptarea altuia care corespunde noilor conditii aparute.

Avand in vedere subsistemul “structura optima a culturilor”, sistemul de productie are legatura stransa cu profilul si cu specializarea exploatatiilor respective, acestea fiind apreciate ca elemente de ordin organizatoric. Influenta profilului si a specializarii se regaseste in ceea ce priveste tocmai alegerea unei structuri optime a culturilor. Or, profilul si specializarea au la baza un demers logic, pornind de la diferite conditii, acestea influentand, inclusiv, culturile care vor fi practicate.

Factorii sociali imbraca forma traditiei, a experientei sau a inclinatiei intreprinzatorului, acestia fiind priviti in contextul influentei celorlalti factori.

Exista zone in care se manifesta traditii puternice in practicarea unor culturi: legumicole, viticole, pomicole. Sistemele de productie care vor fi practicate in aceste zone vor avea in componenta lor astfel de culturi. Oamenii fac ceea ce stiu mai bine, productivitatea si, in general rezultatele vor fi influentate de priceperea buna existenta. Se porneste, insa, de la ideea ca experienta se poate dobadni, ceea ce presupune extinderea si in alte zone a unor sisteme de productie care urmeaza sa contina culturi de felul celor amintite, daca, desigur, conditii favorabile.

Inclinatia producatorului are legatura cu pshiologia acestuia si, in special, cu satisfactia pe care o are in urma practicarii unor anumite culturi. Daca, insa exista cerere, evident ca va practica culturile care vin in intampinarea acesteia si nu ceea ce i-ar produce sasatisfactie. Daca ceea ce raspunde cererii vine si in intampinarea inclinatiilor producatorului si a satisfactiei acestuia, este cu attat mai bine.

Raspunsurile oferite exigentelor diferitilor factori se constituie intr-o premisa de baza pentru rezultatele obtinute in urma alegerii si a practicarii unui anumit sistem de productie.


3. Tipuri de sisteme de productie

Sub influenta factorilor de influenta amintiti si a modului in care se asigura si combina elementele sistemului de productie in cultura plantelor, acesta poate fi regasit sub diferite tipuri, criteriile fiind sintetizate astfel:

a)     Dupa nivelul de alocare a factorilor de productie si, in general, a investitiilor se deosebesc:

a1 – Sistemul intensiv (in unele situatii chiar superintensiv) care se bazeaza pe concentrarea factorilor si, deci, de capital, pe unitatea de suprafata cultivata. Consecinta imediata, din punct de vedere economic, a practicarii unui sistem intensiv este problema alocarii optime a factorilor de productie, astfel incat sa se obtina profitul cel mai mare (a se vedea Cap. VII). Alaturi de capital in cazul unor ramuri (legumicultura, pomicultura, viticultura) este vorba si de un consum mare de munca, necesitand o forta de munca numeroasa.

Aspectelor economice trebuie sa li se asocieze cele referitoare la „presiunile” pe care un asemenea sistem le are asupra solului (accentuarea folosirii lui intensive) si a mediului, aparand fenomene de poluare. Acest sistem este specific agriculturii conventionale, el cunoscand un nivel ridicat, pe utilizarea substantelor chimice, pentru fertilizarea si combaterea bolilor si a daunatorilor, si o altor mari “consumuri intermediare”.

In Uniunea Europeana, datorita unor stocuri mari de produse, se solicita o diminuare a cantitatilor de factori administrati la hectar, ceea ce corespunde unei diminuari a gradului de intensivitate a sistemului de productie. Termenul utilizat pentru a denumi procesul este cel de extensificare a sistemului de productie. In acelasi timp se urmareste sa raspunda si politicilor de mediu, fiind recunoscuta rigoarea cu care acestea se aplica in Uniunea Europeana.

Mai mult sistemului intensiv i se contrapune, atat in teorie cat si,   intr-o anumita masura, si in practica, sistemul care recurge la o agricultura ecologica .

Un sistem de productie din care rezulta produse ecologice se caracterizeaza prin limitarea sau, chiar, renuntarea la utilizarea substantelor chimice, elementele nutritive fiind asigurate prin mijloace conventionale (93). Fertilizarea se face cu ingrasaminte organice sub forma gunoiului de grajd, a compostului, a ingrasamintelor verzi etc.

In legatura cu acest sistem exista discutii referitoare la viabilitatea sa pe suprafete mari. Mai mult, productiile la hectar fiind mai mici decat in cazul sistemului intensiv, apare problema nivelului preturilor la care se vand produsele ecologice.

a2 – Sistemul semiintensiv caracterizat printr-o alocare semnificativa de capital, fara a se atinge nivelul existent in cazul celui intensiv. Practicarea lui reprezinta o etapa intermediara in trecerea spre o agricultura intensiva, eforturile investitionale fiind in crestere.

a3 – Sistemul extensiv caruia ii este specific faptul ca productia totala obtinuta este, in primul rand, efectul suprafetei cultivate. Capitalul investit este redus, iar productia la hectar este relativ mica . Intervine si un consum ridicat de munca manuala. Investitiile fiind reduse, ameliorarea muncii este insesizabila.

In agriculturile moderne nu mai poate fi vorba de existenta unui asemenea sistem. De regula, cresterea prooductiei s-a realizat prin alocari de capital, aplicarea rezltatelor cercetarii stiintifice in productie, perfectionarea managementului exploatatiilor. In plus, in unele situatii, suprafetele cultivate se restrang, acordandu-se plati compensatorii pentru ceea ce a fost scos din cultura. Asemenea masuri vizeaza, de fapt, reglarea ofertei, asigurandu-se corelarea ei cu cererea.

b)    Dupa numarul de culturi se diferentiaza:

b1 Sistemul bazat pe monocultura, care se organizeaza in domeniul unor ramuri (viticultura, pomicultura) ce prezinta anumite caracteristici: durata mare de exploatare a plantatiilor, folosirea eficienta a unor categorii de teren improprii altor culturi, nu se pune problema asolamentului si a rotatiei culturilor etc. Se recurge, de regula, la cultivarea mai multor specii, ceea ce are consecinte pozitive in planul continuitatii activitatii. Astfel, se poate contribui la folosirea eficace a capitalului fix si a resurselor umane. La fel, sunt sanse de a atenua din efectele riscului natural, fata de situatia in care s-ar cultiva o singura specie.

b1 Sistemul bazat pe policultura, acesta fiind mai raspandit decat precedentul, intalnindu-se in special, in cultura mare si in legumicultura. Este cerut de conditii diferite, rol important avand organizarea asolamentului si a rotatiei culturilor, dar intervin si alti factori care influenteaza diversificarea structurii acestora, ca parte a sistemului de productie in cultura plantelor. Diversificare este legata si de conceptia exploatatiei individuale de a-si asigura o gama variata de produse pentru satisfacerea consumului propriu. Ca urmare, sistemul de paroductie din eceeste exploatatii este tipi din punctul de vedere a ceea ce inseamna policultura. El prezinta avantaje si dezavantaje specifice practicarii unei structuri de productie diversificata. In cazul in care se opteaza pentru mai multe culturi este necesar sa se realizeze, potrivit unor cerinte variate, o proportionare optima a lor (structura optima a culturilor)

C. Dupa modul de asigurare si de actionare a unor factori de productie pot fi identificate:

C1. Sisteme de productie practicate in camp deschis, ele fiind supuse influentei directe a unor factori naturali de productie (precipitatii, temperatura etc.).Aceste sisteme sunt cele mai raspandite. Pot fi intalnite si in varianta irigata, apa asigurandu-se, deci, pe cale artificiala, urmarindu-se compensarea deficitului de umiditate, ca urmare a insuficientei precipitatiilor. Este necesara corectarea, prin masuri adecvate, a influentei negative a unor factori naturali (seceta, fertilitate naturala scazuta, aciditate ridicata a solului etc.). Procedandu-se in acest fel, se ajunge la sisteme de productie intensive, recunoscute prin nivelul ridicat al productiilor.

C2. Sisteme de productie dezvoltate in mediul artificial, adica prin asigurarea si dirijarea majoritatii factorilor de productie sub un control riguros. Este cazul sistemelor de productie practicate in serele de tip industrial in care se cultiva legume. Este cunoscut rolul practicarii legumiculturii de sera pentru asigurarea unor produse legumicole in extrasezon. Apar, insa, factori limitativi ai dezvoltarii cum ar fi: consumul de energie si asigurarea avantajului competitiv in raport cu legumele importate din alte tari.


4. Structura optima a culturilor

Structura culturilor, in calitate de subsistem baza al sistemului de productie in cultura plantelor, este redata prin felul acestora si prin ponderea fiecaruia in suprafata cultivata.

Ca si sistemul in ansamblul sau , structura culturilor , care are un rol foarte important in modul de manifestare a acestuia si in ceea ce priveste rezultatele pe care le genereaza, este influentata de factori naturali, economici, tehnici si tehnologici etc. Tinand seama de acest rol este necesar sa se aleaga si sa se proportioneze optim diferitele culturi care intra in structura si, implicit, in sistemul de productie. O structura optima a culturilor trebuie sa satisfaca in relatie de simultaneitate mai multe cerinte: sa ofere produse care, sub aspect cantitativ si calitativ, sa raspunda cererii, sa puna in valoare si sa protejeze conditiile naturale si alti factori de productie, sa permita organizarea asolamentului si a rotatiei si sa asigure un profit maxim posibil pentru intreprinzator. Ca urmare, optiunea pentru o structura sau alta a culturilor este un proces complex, care se cere a fi fundamentat luand in considerare cunostinte atat din domeniul tehnic, cat si din cel economic si metode adecvate.

In alegerea unei structuri optime a culturilor se porneste de la conditiile de sol si clima care caracterizeaza unitatea agricola, urmarindu-se pe de o parte, punerea lor in valoare, iar pe de alta parte satisfacerea cerintelor plantelor fata de acesti factori, ceea ce influenteaza nivelul productiei obtinute. Se apreciaza, pe buna dreptate, ca aceste conditii se manifesta ca restrictii majore, care limiteaza de o maniera aproape definitiva alegerea structurii. Cu rol restrictiv intervine si piata produselor respective. Conditiilor naturale si pietei li se adauga cu o anumita influenta: suprafata detinuta, capitalul, resursele de forta de munca etc.

Concluzii mai mult sau mai putin utile pentru a alege noua structura se desprind din analiza rezultatelor generate de ceea ce s-a cultivat in perioada precedenta. Utilitatea lor se regaseste in masura in care se vor mentine conditiile care le-au generat, cum ar fi, de exemplu, nivelul preturilor factorilor de productie si al celor de vanzare ale produselor.

Structura optima a culturilor urmeaza sa asigure, asa dupa cum s-a aratat, un profit maxim pentru intreprinzator. Acest lucru presupune stabilirea profitului posibil de obtinut de la fiecare cultura, care va intra in structura, proces relativ dificil, mai cu seama datorita, s-ar putea spune, imposibilitatii cunoasterii preturilor de vanzare ale produselor, care vor opera in perioada pentru care se alege structura. Desigur ca, si previziunile privind nivelul productiilor si al cheltuielilor de productie la hectar au gradul lor de relativitate in funtie, desigur, de metodele de prognozare utilizate. Pe baza elementelor care intervin (productie, cheltuieli, preturi) se determina marimea profitului la hectar la fiecare cultura si a celui total. In demersul de optimizare a structurii culturilor va trebui sa se raspunda, deci, la intrebari de felul: Ce sa se cultive ? Cat din fiecare cultura ? Cu ce cheltuieli si ce profit se va obtine ?

Tinand seama de aceste intrebari si de faptul ca exista mai multe posibilitati de combinare a culturilor, fundamentarea deciziei referitoare la noua structura a culturilor presupune recurgerea la diferite metode, cum ar fi: metoda variantelor, metoda planning si metoda programarii liniare .

Metoda variantelor consta in elaborarea (construirea ) mai multor variante de structura prin modificarea ponderei detinute de diferitele culturi si/sau prin excluderea unora dintre ele si introducerea altora. Aceste modificari se fac pe baza unor rationamente, luand permanent in considerare criteriul de optimizat si diferitele cerinte de ordin natural, tehnic, tehnologic etc. Pentru fiecare varianta se calculeaza rezultatele de productie si economice pe care le genereaza, atentia fiind indreptata spre profitul posibil de obtinut si se urmareste incadrarea in resursele utilizabile . Se alege varianta cea mai convenabila.

Metoda planning este mai riguroasa decat precedenta si are ca premisa inventarierea culturilor posibile de practicat, evidentiindu-se profitul scontat, si a factorilor de productie disponibili care pot sa devina, la un moment dat, limitativi. Metoda, asa cum este ea prezentata in literatura de specialitate, asigura ierarhizarea culturilor in functie de eficienta lor economica (profitul pe unitatea tehnica de productie, adica hectarul) acordand prioritate in structura acelora dintre ele care asigura profitul cel mai mare si se cauta, apoi, sporirea acestuia prin substituiri intre culturi. Totodata, metoda are cateva idei de baza (15):

ponderea pe care o poate lua o cultura este limitata de factorul cel mai rar sau de restrictia cea mai severa;

in structura trebuie introdusa cu prioritate cultura care valorifica cel mai bine factorul cel mai limitativ;

cand cultura cea mai importanta a fost crescuta pana la dimensiunea maxima permisa prin restrictii, trebuie sa se procedeze la fel pentru cea de interes imediat urmator;

cand un factor se epuizeaza, el devine, la randul sau, limitativ si determina o noua ordine de clasament a culturilor .

Metoda programarii liniare permite, prin utilizarea unui model matematic corespunzator, obtinerea, din multitudinea de solutii posibile, a celei optime.

Functia obiectiv a modelului o va constitui maximizarea profitului, iar variabilele vor reprezenta diferitele culturi posibile de practicat in conditiile existente si potrivit diferitelor cerinte amintite mai inainte.

Modelul de programare liniara are urmatoarea forma generala:

max. f(x) =

Restrictiile generale fiind urmatoarele:

1. I=1,2, . . . ,n

xj

Semnificatiile simbolurilor sunt:

xj – suprafata pe care o va detine cultura j;

pj – profitul la hectar al culturii j;

aij – consumul din resursa i la unitatea de suprafata a culturii j;

bi – volumul resurselor de felul i;

j – multimea culturilor;

i – multimea resurselor.

Fata de restrictiile generale de la punctul 1, pot interveni si restrictii cu caracter special, cum ar fi:



a)     limitarea superioara a suprafetei detinuta de o cultura (xl) care, la un moment dat, are profitul cel mai mare comparativ cu altele, dar nu poate fi cultivata pe o parte importanta din suprafata din ratiuni diferite, ca de exemplu: nu se asigura rotatia culturilor sau, pornind de la nivelul profitului, si alti producatori ar putea extinde suprafata, ceea ce ar conduce la o oferta mare si, deci, la scaderea pretului:

xl KS, in care:

p – un procent oarecare ,asigurand o suprafata maxima culturii;

S - suprafata cultivata.

b)    limitarea inferioara a suprafetei pe care o va ocupa o cultura (xt), din motive diverse, cum ar fi: modificari posibile ale pretului de vanzare, asigurandu-se sanse mai mari de castig:

xt , unde:

- este un procent oarecare, dar sub care nu se poate cobori, astfel suprafata nu satisface cerintele urmarite.

c)     Pentru a lasa un anumit “joc” solutiei, procesul de “dirijare” a ei fiind in acest caz mai mic decat prin restrictiile a si b, se poate recurge pentru o cultura la o restrictie de forma:

K1S xz K2S

K1,K2 – procente oarecare

Restrictiile speciale, mai cu seama cele de la punctele a si b pot fi asimilate si cu cele privind asigurarea rotatiei culturilor. Lor li se poate imputa faptul ca “dirijeaza” solutia, dar ii asigura viabilitate practica.

In cazul unor unitati cu suprafete mari (societatile comerciale agricole, societatile agricole etc.), optimizarii structurii i se poate asocia si problema repartizarii pe teritorii a culturilor, acolo unde ele gasesc cele mai bune conditii, ceea ce permite obtinerea de sporuri de productie si de venituri fara cheltuieli suplimentare, rezultand, deci, si o sporire a profitului. Pentru aceasta se poate recurge la metoda potentialelor (62). Un model de repartizare a culturilor pe teritoriu, are urmatoarea forma:

max (P) =

Restrictiile care intervin sunt:

Suma suprafetelor detinute de cultura i pe fiecare categorie de teren j sa fie egala cu suprafata totala care ii este afectata:

i=1,2,…,m

Suma suprafetelor detinute de fiecare cultura pe o anumita categorie de teren sa fie egala cu suprafata acesteia:

j = 1,2,. . . ,n

Suma suprafetelor tuturor culturilor trebuie sa fie egala cu cea a categoriilor de teren:

Restrictiile de nenegativitate a solutiei:

xij 0

Simbolurile au urmatoarele seminificatii:

xij – suprafata detinuta de cultura i pe categoria de teren j;

pij – profitul la hectar al culturii i pe categoria de teren j;

S – suprafata totala a culturii i;

S – suprafata categoriei de teren j;

m – numarul de culturi;

n – numarul de categorii de teren.

Modelul poate fi prezentat, in mod sintetic incluzand informatiile pe care le contine intr-un tabel de forma urmatoare (Tabelul 1).



Terenuri

(Disp)

 
Tabelul nr.1


Culturi

 


T1




Tj




Tn


C1



S

M

M


M


M


Ci



S

M

M


M


M


Cm






S



S



S



S

Sd

 

Sn

 



Fiind o problema de tip transport, se rezolva utilizand metode specifice. Se va avea in vedere ca este o problema de maximizare.

Alaturi de structura culturilor trebuie sa se abordeze si structura soiurilor, cu referire speciala la alegerea acestora si a hibrizilor. Diferentierea pe teritorii, uneori chiar la nivelul exploatatiei, a conditiilor de sol si clima reclama alegerea soiurilor care se preteaza la modul lor de manifestare. Din acest punct de vedere, mai cu seama in cazul exploatatiilor familiale, procesul de indrumare poate actiona , cel putin, pe doua directii:

utilizarea, in aceste exploatatii, a samantei de calitate, obtinuta si atestata potrivit prevederilor legale in vigoare;

alegerea celor mai potrivite soiuri pentru conditiile naturale in care se desfasoara activitatea .

Optiunile exploatatiilor, in sensul celor de mai sus, conduc spre obtinerea unor productii mult mai mari decat atunci cand se foloseste samanta din productie proprie destinata consumului. Este adevarat ca apare problema resurselor financiare necesare achizitionarii samantei, dar, pe ansamblu, se poate aprecia ca influenta, prin intermediul productiei obtinute, asupra rezultatelor, este pozitiva. Acelasi consum de munca se materializeaza intr-o productie mai mare, ceea ce conduce la costuri unitare mai mici si profit mai mare.

Aspectelor privitoare la practicarea unei structuri optime a culturilor li se asociaza si cele care se refera la asigurarea densitatii optime a plantelor la hectar pornind de la recomandarile stiintifice. Din respectarea acestei cerinte decurg o serie de avantaje pentru producatori, cum ar fi:

se pun mai bine in valoare posibilitatile naturale ale exploatatiei si diversi factori de productie administrati prin tehnologie;

productia la hectar, principala si secundara, va fi mai mare;

se creeaza premise pentru a obtine produsele la un cost unitar mai mic decat in situatia in care densitatea este sub cea considerata optima pentru conditiile ecologice date, explicatia putand fi gasita in modul in care se comporta diferitele cheltuieli in raport cu numarul de plante la hectar. Unele cheltuieli au caracter (relativ) fix, indiferent de numarul de plante, cum ar fi cele pentru: arat, pregatirea patului germinativ, prasilele mecanice etc. Aceste cheltuieli, oricum se fac, fie ca numarul de plante este mai mic (productie scazuta ), fie ca este mai mare (productie ridicata). Alte cheltuieli sporesc, insa, pe masura ce avem mai multe plante la unitatea de suprafata (cheltuieli cu ingrasamintele, cu recoltatul etc.). Luand in considerare o cultura, cu densitati diferite ale plantelor la hectar, este posibil sa se ajunga la situatia prezentata in tabelul 2.



Tabelul 2


Varianta

Conditii si efecte

V0

V1

Densitatea plantelor

D0

D1

D0< D0

Productia la hectar

q0

q1

q0 < q1

Cheltuieli fixe

CF0

CF1

CF0 = CF1

Cheltuieli variabile

CV0

CV1

CV0 < CV1*)

Costul unitar de productie

CP0

CP1

CP0  > CP1 **)

Profitul la hectar

P0

P1

P0<P1

*) Cheltuielile variabile mai mici , in V0, nu contracareaza influenta celor fixe asupra costului, daca avem in vedere nivelul mai redus al productiei la hectar.

**)Numai daca sporirea cheltuielilor variabile pe unitatea de produs nu depaseste reducerea celor fixe pe aceeasi unitate, determinata de o productie mai mare la hectar (q1 > q0).


5. Sistemul de fertilizare a solului

Sistemul de fertilizare a solului reprezinta un ansamblu de elemente referitoare la alocarea diverselor resurse care contribuie la imbunatatirea fertilitatii acestuia (ingrasaminte chimice, naturale, amendamente), ca si la mijloacele tehnice si metodele utilizate in acest scop.

Este recunoscut rolul pe care il au ingrasamintele chimice, alaturi de alti factori (irigatii, soiuri, hibrizi, combaterea bolilor si a daunatorilor etc.) in ceea ce priveste sporirea randamentelor la hectar la fiecare cultura. Se apreciaza ca numai ingrasamintele aduc un spor de productie de 30%-50%. Este necesar, ca urmare, sa se realizeze si sa se mareasca aceasta contributie, printr-o alocare rationala a lor atat din punct de vedere cantitativ (dozele administrate), cat si al modalitatilor de aplicare. In plus, trebuie avut in vedere, in permanenta, ca pentru obtinerea si aplicarea ingrasamintelor se inregistreaza consumuri insemnate de energie si, in final, cheltuieli ridicate (preturile ingrasamintelor au crescut, aproape, continuu). Acestui ultim aspect i se asociaza, in mod implicit, ponderea la care pot sa ajunga ingrasamintele in structura cheltuielilor de productie care caracterizeaza un sistem de productie intensiv.

Efectele lor trebuie sa se concretizeze in sporirea de productie, care sa permita recuperarea cheltuielilor suplimentare efectuate, corelate cu profitul ce se poate obtine. Numai sporul de productie inregistrat la o cultura sau alta nu este suficient deoarece nu se arata cheltuielile suplimentare care l-au generat.

Exista o variatie a sistemului de fertilizare in spatiu, datorita faptului ca exploatatiile agricole detin terenuri cu fertilitate naturala diferita, iar conditiile de clima si structura culturilor cunosc o diferentiere zonala. Variatiei in spatiu a sistemului de fertilizare i se asociaza cea in timp, determinata de schimbarea nivelului de fertilitate economica a solului, de aparitia unor noi sortimente de ingrasaminte sau de reconsiderarea structurii culturilor sub influenta cererii manifestate pe piata produselor agricole. Aceste aspecte impun cercetarea continua a conditiilor in care se aplica sistemul de fertilizare. Se fac studii agrochimice si pedologice pentru a se cunoaste continutul solului in substante fertilizate. Raportand cerintele plantelor la aceste disponibilitati oferite de sol se trece, apoi, la solutionarea problemelor referitoare la administrarea ingrasamintelor chimice (alocare, combinare, interrelatia cu alte componente ale sistemului de productie practicat, etc.).

Fiind vorba, in ultima instanta de alocarea unui factor de productie intereseaza, desigur, nivelul optim de realizare a acestui proces, ceea ce presupune recurgerea la functiunile de productie de cost si de profit (Cap.VII). Se urmareste corelatia care se stabileste intre dozele de ingrasaminte si productia obtinuta, pornind de la ideea ca aceasta evolueaza diferit in raport cu diversele niveluri de alocare a factorului. Prin luarea in considerare a pretului produsului si al ingrasamintelor (trecandu-se la functiile economice) se urmareste obtinerea celui mai mare profit, acesta fiind obiectivul oricarui intreprinzator sau manager.

Dozele de ingrasaminte aplicate sunt privite si prin prisma eficientei energetice. Recurgerea la ingrasaminte chimice presupune consum ridicat de energie pentru producerea lor, dar si pentru a le administra diverselor culturi. Se iau in considerare, in acest sens, consumul de energie (ingrasamintele transformandu-se in energie) care se compara cu energia rezultata in urma obtinerii sporului de productie.

Aprecierea eficientei energetice a aplicarii ingrasamintelor chimice se poate face utilizand o serie de indicatori, cum sunt (53): sporul de energie la hectar (SE /ha), bilantul energetic la hectar (BE/ha) si randamentul energetic (RE).

Sporul de energie la hectar se obtine prin transformarea sporului de productie (SP/ha) in energie cu ajutorul unor echivalenti energetici (EE), care pot fi exprimati in: Kwh, calorii etc. Deci: SE/ha = SP/ha EE

Acest indicator reflecta eficienta energetica mult mai bine in corelatie cu consumul de energie care il genereaza, ceea ce conduce la ceilalti doi indicatori amintiti mai sus.

Bilantul energetic (BE/ha ) se determina ca diferenta intre productia de energie la hectar (PE/ha), de fapt sporul de energie, ca urmare a aplicarii ingrasamintelor chimice, si consumul de energie (CE/ha) pe care aceasta il presupune:

BE/ha = PE/ha – CE/ha

Randamentul energetic (RE) este un raport intre productia de energie la hectar (PE/ha) si consumul de energie (CE/ha), astfel:

RE = .

Criteriului economic si celui energetic care opereaza in aplicarea ingrasamintelor chimice i se adauga, din ce in ce mai mult, cel ecologic. Rezultatele economice nu pot si nu trebuie privite separat de efectele nedorite in ceea ce priveste poluarea solului, a apelor de suprafata sau a celor freatice prin administrarea ingrasamintelor chimice. Este necesara aplicarea lor tinand seama de recomandarile specialistilor (cantitate, moment etc.), ca si asigurarea indrumarii gospodariilor individuale.

Utilizarea ingrasamintelor in mod eficient depinde si de modul in care se realizeaza celelalte componente ale sistemului tehnologic: irigatii, lucrarile solului, soiurile utilizate sau densitatea plantelor (absorbtia de catre plante a intregii cantitati de ingrasaminte administrate).

Consecinte pozitive pentru eficienta utilizarii ingrasamintelor au si alte elemente, cum ar fi: epoca de aplicare, modul de administrare, masinile utilizate, conditiile de mediu din momentul administrarii, repartizarea lor, cand sunt in cantitati insuficiente spre acele culturi care dau sporul cel mai mare de productie etc.

Repartizarea optima a ingrasamintelor pe culturi se poate face cu un model matematic de forma ( 74,90 ):

max. ( C ) =

cu urmatoarele restrictii:

1.                unde I=1,2, . .. . ,m

2. 0

Semnificatiile simbolurilor sunt:

aij - cantitatea de substanta activa de tipul i utilizata pentru obtinerea unei unitati de spor de productie la cultura j;

qs – continutul in substanta activa i a unei unitati de ingrasaminte s;

ps – cantitatea de ingrasaminte de tipul s disponibila (s= 1,2, . . . ,S);

cj - pretul unei unitati de produs j;

xj – sporul de produs j obtinut ca urmare a aplicarii ingrasamintelor chimice;

Qj – volumul maxim al sporului de productie care poate fi obtinut la cultura j, ca urmare a aplicarii ingrasamintelor chimice pe suprafata pe care o detine.

Criteriul ecologic, dar si rolul deosebit pe care il au in fertilizarea solului impun o reconsiderare a atitudinii fata de ingrasamintele naturale. Efectelor fertilizante ale substantelor organice li se adauga caracterul lor antipoluant, ceea ce nu este de neglijat, daca avem in vedere preocuparile tot mai intense pentru ca omul sa traiasca si sa actioneze intr-un mediu sanatos si sa consume produse ecologice.


6. Sistemul de irigare a culturilor

Obtinerea unor sporuri de productie si, mai cu seama, mentinerea la un nivel ridicat a randamentului la hectar (avand in vedere influenta pozitiva cumulata a celorlalti factori de productie), presupun, cand se resimte nevoia, recurgerea la irigarea culturilor componente ale sistemului de productie. Se apreciaza ca in absenta apei, potentialul productiv al pamantului se reduce la mai mult de jumatate (93).

Sistemul de irigare cuprinde apa, ca factor de productie, si ansamblul de mijloace tehnice si de metode cu care se efectueaza irigarea culturilor.

Aplicarea sistemului de irigare necesita eforturi, initiale, de investitii si cheltuieli de distribuire a apei ridicate. Consecinta fireasca a unei asemenea stari de lucruri este ca fiecare unitate, care iriga diverse culturi, trebuie sa asigure rationalitatea acestui proces pentru a mari efectele economice obtinute. Concomitent, un asemenea mod de asigurare a apei pe cale artificiala contribuie la prevenirea unor efecte negative ale irigatiilor, cum ar fi: inmlastinire, saraturare etc.

Fiind vorba, si in cazul acestui sistem, tot de alocarea unui factor de productie apare aceeasi problema a nivelului pana la care se poate merge cu acest proces. Si apa este un factor costisitor, marimea cheltuielilor pentru asigurarea ei depinzand de tipul constructiv al sistemului ,de metoda de irigare si de diferenta de nivel dintre sursa de apa si terenul pe care se aplica irigatiile. Daca ceea ce se obtine (sporul de productie) nu se coreleaza cu cheltuielile suplimentare efectuate, creste costul marginal si cel total pe unitatea de produs, ceea ce scade profitabilitatea produselor obtinute in conditii de irigare.

Doza optima economica in cazul factorului apa se obtine cu ajutorul unei functii monofactoriale care, de regula, este de tip parabola, existand un punct (cel de maxim tehnic) dincolo de care administrarea apei nu numai ca nu permite obtinerea de spor de productie, ci duce chiar la diminuarea acesteia. Pentru aflarea dozei optime economice intervin, dupa cum se stie functia de cost si cea de profit.

In ceea ce priveste amplificarea rezultatelor prin utilizarea irigatiilor, un rol important revine structurii culturilor ce se practica pe terenurile irigate. Realizarea unui asemenea obiectiv (cresterea rezultatelor de productie si economice) presupune ca in structura sa prepondereze acele culturi care asigura sporul de productie si de profit cel mai mare. Este cunoscut, de altfel, faptul ca “reactia” (sporul de productie si de energie) culturilor la irigare este diferita. Potrivit rezultatelor practice si ale cercetarii stiintifice sporurile de productie cele mai mari se obtin la: legume, porumb, lucerna, sfecla de zahar etc. Sporul net de energie, exprimat in kwh/m3 de apa, la cateva culturi, este urmatorul : porumb – 8,8; sfecla de zahar – 8,8; soia – 6,4; floarea- soarelui – 5,3; grau – 4,6.

In aplicarea irigatiilor, avand in vedere consumul de energie pe care il presupune , sunt necesare modalitati de actiune pentru rationalizarea acestora. Potrivit unor studii, amenajarea unui hectar pentru irigatii solicita un consum de energie de 18.000 kwh, caruia i se adauga energia necesara pentru aplicarea udarilor (93). Sunt necesare deci masuri pentru reducerea consumurilor energetice atat in faza de executie, cat si in cea de exploatare. In plus, in ultima faza, tinand seama de faptul ca energia pentru amenajare este inmagazinata, apare problema modului in care este utilizata suprafata pe care se pot aplica irigatii.

Obtinerea efectelor dorite in urma aplicarii irigatiilor este conditionata de tehnologia de productie aplicata culturilor, de masura in care sunt asigurati si ceilalti factori de productie. In interactiune cu apa acestia se pot potenta reciproc. Fenomenul este ilustrat prin asocierea apei cu aplicarea ingrasamintelor chimice, efectele fiind mai mari, cand se asigura combinarea lor, decat atunci cand se utilizeaza separat. Porumbul irigat caruia i se aplica ingrasaminte chimice are un bilant energetic de doua ori mai mare decat in situatia de neirigare. Mai mult, irigatiile aplicate singure, dau un spor de productie si de energie mai redus decat acelasi mod de administrare a ingrasamintelor.

Combinarea optima a acestor doi factori se poate realiza cu ajutorul unei functii bifactoriale, stabilindu-se cu ce doza de ingrasaminte si, respectiv, de apa se realizeaza, in conditiile date, inclusiv cele de preturi, profitul maxim (OE) sau cel mai ridicat nivel al productiei (MT).

Pentru a afla dozele din cei doi factori (x1 – ingrasaminte chimice si x2 – apa) , care, combinate, asigura productia maxima ( MT) , tinand seama de functia bifactoriala,

y = f (x1 , x2, /x3, . . . , xn) , se face (cap.VI) :

Prin rezolvarea sistemului de ecuatii se afla valorile lui x1 si x2 , iar prin inlocuirea lor in forma fizica a functiei se obtine productia in punctul de MT.

Pentru a gasii dozele din cei doi factori care conduc la profitul maxim (OE) se calculeaza derivatele partiale ale functiei profitului in raport cu fiecare dintre ei:

Solutia sistemului reprezinta, de fapt, dozele din fiecare factor care genereaza profitul maxim. Prin inlocuirea lor in functia de productie obtinem nivelul productiei in punctul de OE, iar daca introducem valorile respective in functia profitului rezulta marimea acestuia in acelasi punct.


7. Sisteme de lucrari ale solului si de intretinere culturilor

Practicarea diferitelor culturi solicita efectuarea unor lucrari de baza ale solului (aratura, pat germinativ etc.) menite sa creeze starea de “confort” necesara plantelor , astfel incat ele sa poata valorifica potentialul productiv al solului si, in acelasi timp, sa creasca si sa se dezvolte. Sunt lucrari costisitoare (se apreciaza ca le revine 50% din consumul de energie necesar pentru aplicarea unei tehnologii). Aportul lor la obtinerea productiei si la eficienta acesteia va fi mai mare daca se vor respecta recomandarile stiintifice privind: adancimea, alternanta acesteia de la un an la altul, mijloacelor de efectuare etc. Concomitent se urmareste si economisirea de energie.

Legatura lor cu nivelul productiei obtinute este recunoscuta, dar din punct de vedere economic trebuie sa se compare permanent eforturile, inclusiv cele suplimentare, de exemplu, cand creste adancimea araturii, cu efectele (sporul de productie), ceea ce poate constitui o modalitate de rationalizare a cheltuielilor de productie.

In calitate de componente ale tehnologiei aceste lucrari alcatuiesc ceea ce este cunoscut sub denumirea de sistem de reglare al acesteia ( 1 ).

Desi necesare, lucrarile solului nu sunt, totusi, suficiente pentru a obtine recolta. In timpul ciclului de vegetatie plantele sunt expuse unor riscuri legate de aparitia unor boli si atacul diversilor daunatori, carora li se adauga prezenta buruienilor. Este necesar sa se intervina cu lucrari de intretinere care sa favorizeze dezvoltarea fireasca a plantelor si sa se obtina recolta, ca scop initial al activitatii exploatatiei agricole. Aceste lucrari au un impact puternic asupra nivelului productiei la hectar si a calitatii acesteia. Cei ce nu le executa sau le efectueaza necorespunzator isi asuma riscuri foarte mari, care merg pana la compromiterea totala a productiei .

Lucrarile de intretinere sunt numeroase, varietatea lor fiind determinata de specificul culturilor si de situatiile care apar (atacuri de boli si daunatori, grad ridicat de imburuienare etc.). Ca orice lucrari si cele de intretinere, alaturi de efectele asupra productiei, genereaza si cheltuieli. De aceea, sunt necesare decizii privitoare la numarul, felul si modul de executare. Intereseaza, de asemenea , substantele si mijloacele utilizate , ca si dozele aplicate, cu consecinte directe asupra efectelor obtinute, dar si in ceea ce priveste cheltuielile. Lucrurile presupun, ca urmare, o imbinare a aspectelor tehnice cu cele economice, alegandu-se varianta tehnologica cea mai convenabila din punct de vedere economic si ecologic (a se vedea efectul poluant al substantelor chimice utilizate).

De altfel, unele lucrari, cum ar fi, de exemplu, combaterea buruienilor se pot executa manual, manual si/sau mecanic, si pe cale chimica. Aceste modalitati genereaza consumuri de energie, de munca manuala si, in general, cheltuieli diferite. Urmeaza sa se compare intre ele, prin prisma elementelor amintite. Combaterea chimica este mai usor de realizat, fara a presupune forta de munca numeroasa, dar nu trebuie scapat din vedere efectul sau poluant asupra produselor, a solului, a apei etc. Comparand prin prisma consumurilor energetice si al efectului antipoluant combaterea manuala sau/si mecanica apare mai avantajosa. Intervin, insa, probleme legate de asigurarea fortei de munca, de conditiile dificile, cand este vorba de lucrari manuale, in care aceasta lucreaza, de eforturile fizice pe care trebuie sa le depuna. Combaterea integrata (prin metode chimice, biologice si agrotehnice) apare, deci, ca foarte utila. In acest sens, exista preocupari stiintifice pentru extinderea combaterii biologice a unor daunatori, recurgandu-se la dusmani naturali ai acestora. O asemenea modalitate ar reduce, in totalitate efectele, poluante generate de utilizarea substantelor chimice.

Aceste lucrari, indiferent de modul in care se executa formeaza sistemul de prevenire a abaterilor, probabilitatea de aparitie a acestora fiind destul de ridicata in cazul plantelor (1).

Din punct de vedere al luptei impotriva bolilor si a daunatorilor exploatatia agricola se afla in fata unei optiuni dificile. Utilizarea substantelor chimice pentru a se putea obtine produsele, asumandu-si riscul unei eventuale poluari (mai cu seama daca ele nu sunt administrate sub un control riguros), sau sa renunte la aceste substante, ceea ce va avea consecintele cunoscute pentru productie. Activitatea practica arata predominanta primei variante, dar riscul ecologic este de luat in seama. Ar fi necesar un echilibru intre ceea ce se obtine din punct de vedere economic si ceea ce se intampla cu aspectele de poluare a mediului, a produselor etc., sau, altfel spus, avem de a face cu un alt domeniu in care trebuie sa se tina seama atat de criteriul economic, cat si de cel ecologic.


8. Sistemul lucrarilor de recoltare si de transport al produselor agricole vegetale

Acest sistem cuprinde metodele, tehnicile, operatiile si mijloacele tehnice cu ajutorul carora se infaptuiesc recoltarea, si, respectiv, transportul produselor agricole vegetale. Prin amplasarea sa in tehnologia culturii, recoltarea marcheaza incheierea procesului de productie desfasurat pentru obtinerea produselor. Se culeg “roadele” din punctul de vedere al productiei, acestea constituind, mai departe, premisa obtinerii celor economice, generate de eforturile depuse de-a lungul „lantului” tehnologic, format din nenumarate “verigi” (lucrari).



Recoltarea si transportul, daca sunt efectuate corespunzator (momentul ales, metodele si mijloacele utilizate, inclusiv cele pentru transportul produselor), pot sa contribuie la mentinerea cantitatii si calitatii productiei rezultate in urma aplicarii lucrarilor anterioare sau, dimpotriva, sa diminueze efectele previzibile prin prisma unuia sau a ambelor aspecte mentionate mai inainte.

Structura exploatatiilor si, de aici, tehnologia practicata isi pun amprenta asupra modalitatilor de recoltare, tinand seama de specificul produselor, de nivelul inzestrarii tehnice etc. Oricum, aceste modalitati au consecinte economice in ceea ce priveste nivelul cheltuielilor pe care le genereaza, calitatea produselor si, prin aceasta, nivelul preturilor de vanzare obtinute.

Ulterior recoltarii, produsele sunt sau ar trebui sa fie “injectate” pe diferite filiere. Partial, astfel de procese au loc, mai cu seama din partea societatilor comerciale agricole, al societatilor agricole etc. Gospodariile familiale recurg, adesea, la stocarea produselor, in cazul cerealelor, pentru nevoi proprii, sau le desfac direct pe piata, daca avem in vedere legumele, fructele etc.

S-a recurs la o tratare separata a subsistemelor, incercandu-se formularea de solutii pentru asigurarea lor optima. Este un lucru bun, dar nu suficient. De aceea, ele trebuie privite in interrelatie. Disproportia dintre subsisteme, in sensul manifestarii unuia sau a alteia dintre ele la un nivel sub cel optim, nu este dorita, consecintele fiind usor de dedus. Nivelurile optime ale subsistemelor (este vorba, in fiecare caz de un optim partial), trebuie sa conduca la un optim global. Includerea lor intr-un model de programare liniara complex, poate servi unui asemenea scop.



















9 Performanta sistemului de productie in cultura plantelor


Producatorul care alege si gestioneaza sistemul de productie urmareste atingerea unui anumit scop. Este vorba de realizarea unor niveluri convenebile ale rezultatelor generate de sistem („iesiri”).

Rezultatele vizeaza atat nivelul productiei la hectar, cat si costul unitar specific diferitelor produse si conditiile de productivitate in care se obtin acestea. (tabel).


Nr. crt.

Indicatori

Modul de calcul

Descriere


Productia la hectar (q)

S- suprafata culturii

Q - productia totala a unei culturi din sistem


Productivitatea (W)

T- timpul consumat


Costul de productie unitar (c)

Ch – cheltuielile totale aferente culturii

formula de principiu


Daca elementelor de mai sus le asociem preturile de vanzare ale diferitelor produse, se poate calcula performanta de Rezultatele efective se vor compara cu cele previzionate care preced luarea deciziei referitoare la sistemul care va fi practicat

„Iesirile” din sistem cunosc determinari numeroase. Dincolo de foarte cunoscutii factori naturali, o relevanta deosebita pentru nivelul si calitatea „iesirilor”, mai cu seama a celor sub forma de produse, are modul in care se exercita managementul sistemului.

Concretizarea diferitelor aspecte ale managementului presupune o monitorizare atenta a sistemului pentru a sesiza eventualele abateri, putandu-se, astfel, sa se intervina la momentele potrivite. Este cunoscut ca metodele preventive sunt mai eficace decat, de exemplu, cele de combatere a bolilor si a daunatorilor. Un asemenea mod de a proceda, asocit cu existenta mijloacelor materiale necesare, a actiunilor de prevenire pot mentine sistemul in limite normale de functionare.

In alte situatii in care prevenirea nu a functionat, este nevoie de interventii rapide, pentru ca pierderile de potential ale sistemului sa fie diminuate. Evident ca, intervenindu-se mai tarziu, performanta de productie a sistemului va fi mult mai mica. Cel putin doua conditii trebuie indeplinite pentru actiona anticipativ:

pregatirea de specialitate si manageriala a celor care exercita managementul sistemului;

functionarea corespunzatoare a activitatilor de monitorizare.

Pregatirea permite recurgerea la ceeea ce ofera stiinta agricola si cea economica cu referire la identificarea de solutii pentru problemele pe care le genrereaza pentru gestionarea unui sistem de productie.

Monitorizarea sistemului este utila, asigurand interventia la momentul oportun daca este insotita si de sisteme nationale de avertizare, vizand, de exemplu, iminenta unor atacuri de boli si daunatori.

In afara celor doua conditii, sistemul va fi gestionat recurgand mai mult la traditie si la actiuni bazate pe empirism. Rezultatele vor fi necorespunzatoare, asa cum se intampla in exploatatiile familiale – recolte mici si de slaba calitate, care nu indeplinesc standardele in domeniu, specifice Uniunii Europene. Procesatorii nu sunt multumiti de calitatea produselor, iar preturile obtinute de producatori sunt considerate de acestia ca neacoperitoare pentru cheltuielile pe care le-au facut pentru unele lucrari solicitate de practicarea sistemului (alte lucrari sunt fie neefectuate, fie nu sunt realizate la nivelul exigentelor).

Pentru ridicarea performantei economice de ansamblu a sistemului, actiunile din domeniul productiei si al mentinerii sub control a cheltuielilor vor fi insotite de cele referitoare la marketingul produselor si la vanzarea acestora, astfel incat sa se porneasca de la cunoasterea cererii in alegerea culturilor si sa se asigure comercializarea produselor in conditii de pret favorabile producatorilor. Aceste aspecte sunt legate si de modul in care este organizata si functioneaza piata produselor agricole vegetale.



Cuvinte si expresii cheie

sistem de productie

metoda planning

subsistem

programare liniara

echilibrul sistemului

metoda potentialelor

dezagregarea sistemului

criteriu de optimizat

sistem intesiv

factori limitativi

sistem semiintesiv

sistem de fertilizare

sistem extesiv

doza optima

sistem  bazat pe monocultura

eficienta energetica

randament energetic

sistem bazat pe policultura

bilant energetic

sistem practicat in camp deschis

criteriu ecologic

cost marginal

sistem dezvoltat in mediu artificial

sistem de reglare

metoda variantelor

sistem de prevenire a abaterilor


Intrebari de verificare

Ce se intelege prin sistem de productie si care sunt componentele (subsistemele) sale

Care sunt principalele tipuri de sisteme de productie ce se pot practica ?

Care sunt factorii de alegere a unui sistem de productie si cum se manifesta influenta lor asupra acestui proces ?

Cum se defineste structura culturilor, ce rol are si care sunt metodele de optimizare a ei ?

Care sunt principale probleme economice ale sistemului de fertilizare ?

In ce consta continutul sistemului de irigare si care sunt efectele economice ale utilizarii irigatiilor ?

Ce rol au si care sunt consecintele economice ale lucrarilor solului, de intretinere a culturilor, de recoltare si transport al produselor ?


Teste de autoevaluare

  1. Sisteme de productie in cultura plantelor este reprezentat prin maniera in care intreprinzatorul /managerul (1 p):
    1. aloca factorii de productie
    2. alege structura culturilor 
    3. executa lucrarile agricole
    4. utilizeaza capitalul fix si pe cel circulant
    5. combina produsele, factorii si diversele masuri de natura tehnica si economica
  2. Prin sistemul de productie practicat in cultura plantelor trebuie sa se asigure, in principal (1 p):
    1. o structura optima a culturilor practicate
    2. o alocare optima a factorilor de productie
    3. rezultatele economice dorite
    4. b + c
    5. a + b + c
  3. Asigurarea functionarii corespunzatoare a sistemului de productie in cultura plantelor poate avea loc (1 p):
    1. prin alocari de capital
    2. prin recurgerea la masuri pentru care efortul banesc este redus sau inexistent
    3. numai prin alocari de capital
    4. atat prin alocari de capital, cat si prin recurgerea la masuri pentru care efortul banesc este redus sau inexistent
    5. numai prin recurgerea la masuri pentru care efortul banesc este redus sau inexistent
  4. In cazul unui sistem de productie din cultura plantelor, solul si clima influenteaza, printre altele (1 p) :
    1. alegerea structurii culturilor
    2. succesiunea lucrarilor
    3. dimensiunea si forma solelor
    4. repartizarea parcelelor pe formatii de lucru
    5. relatiile dintre ramurile de productie
  5. In conditiile in care culturile din sistemul de productie sunt irigate, corelatia dintre productia la hectar a fiecareia si norma de irigare la unitatea de suprafata se surprinde recurgand la (1 p):
    1. metoda variantelor
    2. programarea liniara
    3. teoria grafurilor
    4. functia de productie monofactoriala
    5. metoda extrapolarii
  6. Lucrarile de intretinere, ca „sistem de prevenire a abaterilor” al tehnologiei, au impact puternic asupra (1 p):
    1. densitatii plantelor la unitatea de suprafata
    2. calitatii lucrarilor de baza ale solului
    3. randamentului la hectar si a calitatii productiei
    4. alegerii structurii culturilor
    5. cerintelor unor culturi fata de cele carora le succed in rotatie
  7. Factorii care influenteaza alegerea sistemului de productie in cultura plantelor sunt (2 p):

naturali

toti substituibili

economici si organizatorici

toti reproductibili

sociali

toti in complementaritate perfecta

numai endogeni

numai exogeni

a – 5,6,7; b – 2,3,4; c – 1,5,8; d – 1,3,5; e – 2,4,5.

Dupa nivelul de alocare a factorilor, sistemul de productie din cultura plantelor poate fi (2 p):

bazat pe policultura

intensiv

bazat pe monocultura

mixt

semiintesiv

programat

practicat in camp deschis

extensiv

a – 1,3,5; b – 2,3,4; c – 6,7,8; d – 2,5,8; e – 1,4,8.








Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2022 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact