StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Arta de a lua DECIZIA CORECTA
ECONOMIE

Economia este o stiinta sociala ce studiaza productia si desfacerea, comertul si consumul de bunuri si servicii. Potrivit definitiei date de Lionel Robbins in 1932, economia este stiinta ce studiaza modul alocarii mijloacelor rare in scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umana, economia este o stiinta sociala.

StiuCum Home » ECONOMIE » economie generala
Trimite articolul prin email Preturile si formarea lor : Economie generala Publica referat pe tweeter Trimite articolul prin facebook

Preturile si formarea lor



preturilE sI FORMAREA LOR


Pretul. Definitie. Continut.

Pretul se defineste ca valoarea de schimb a bunurilor si a serviciilor pe piata (Dictionaire d’économie – C.D. Echaudemaison). In acceptiunea generala a cuvantului, pretul se refera la suma de bani pe care o plateste sau o primeste cineva pentru a intra in posesia respectiv pentru a ceda posesia unui bun. Daca ne referim la servicii, similarul pretului este tariful: el reprezinta suma platita sau incasata pentru a beneficia sau pentru a oferi un serviciu. Pretul este expresia baneasca a valorii bunurilor sau serviciilor iar in ceea ce priveste categoria economica pret, aceasta a aparut odata cu introducerea banilor ca element de mijlocire a schimburilor si de tezaurizarea a valorilor.




In prezent, notiunea de pret nu se limiteaza numai la bunuri sau servicii ci si-a extins sfera la care se refera putand vorbi in egala masura de pretul capitalului (de obicei dobanda pentru calitalul imprumutat dar si dividendele pentru capitalul sub forma de actiuni), pretul fortei de munca (salariul oral), pretul concesiunilor, pretul actiunilor sau al obligatiunilor etc.

Ca marime pretul se stabileste in stransa corelatie cu etalonul in care se masoara respectiv cu moneda si de asemenea cu valoarea marfurilor la care se refera. Relatia dintre moneda si pret este invers proportionala: cu cat valoarea monedei este mai mica (cursul de schimb in raport cu alte monede este mai mic sau acoperirea ei in metal pretios este mai mica) cu atat pretul este mai mare. Indiferent de moneda in care se masoara, tendinta generala a preturilor este de crestere pe termen mediu si lung iar rimul de crestere este mai lent sau mai accelerat fiind in stransa relatie cu inflatia inregistrata pentru moneda respectiva. Adoptarea unei politici monetare cu o moneda al carui curs este fluctuant este numai la indemana statelor cu o economie dezvoltata, stabila si/sau cu rezerve de aur. Statele cu economie in tranzitie sau care traverseaza perioade de criza economica sunt nevoite sa adopte o politica monetara inflationista care are ca efect principal o crestere continua a preturilor.

Fata de relatia dintre pret si moneda, relatia dintre pret si valoare este direct proportionala: cu cat valoarea marfii este mai mare, cu atat pretul este mai mare si invers. Pentru stabilirea valorii s-au elaborat si dezvoltat in timp mai multe curente de gandire in teoria economica.

Astfel, William Pety, Adam Smith, David Ricardo au elaborat teoria valorii munca prin care sustin in primul rand ca utilitatea marfii este esentiala pentru realizarea schimbului iar valoarea marfii are doua surse de provenienta: raritatea acesteia si cantitatea de munca consumata pentru obtinerea ei. Teoria valorii munca a fost dezvoltata de Karl Marx in conceptia caruia valoarea marfii nu contine altceva decat munca omeneasca socialmente recunoscuta; astfel Karl Marx ignora total raritatea si utilitatea marfurilor in teoria sa. Valoarea efectiva a marfii este data de timpul de munca socialmente necesar pentru realizarea ei. Prin acesta conceptie, Marx absolutizeaza rolul muncii mai ales al celei fizice, utilitatea marfii fiind redusa la o simpla premiza. Singura masura reala a valorii este considerata munca acesta constituind si pretul real iar suma de bani este pretul nominal al marfii.

Scoala economica contemporana privilegiaza teoria utilitatii marginale. Dupa acesta teorie, valoarea unei marfi este data exclusiv de utilitatea marginala si de raritatea acesteia. Stabilirea pretului se supune actiunii legii cererii si a ofertei: cererea este o functie de utilitate iar oferta este o functie de raritate. Conform acestei teorii, utilitatea este principalul factor de determinare a valorii bunurilor iar productia trebuie sa se subordoneze obiectivului de satisfacere a nevoilor umane. Rolul muncii in determinarea valorii bunurilor este egal cu al celorlalti factori de productie (capital, cunostinte, experienta, resuse naturale etc.). Valoarea unei marfi este proportionala cu utilitatea marginala a acesteia: cu cat acesta este mai mare, cu atat valoarea este mai mare.

Alti economisti vorbesc de teoria obiectiva si teoria subiectiva in determinarea valorii marfurilor. Prin prisma teoriei obiective, valoarea este data de munca incorporata in marfa dar si de utilitatea marfii. Cantitatea de munca incorporata in marfa se refera la munca recunoscuta de societate si nu la cantitatea de munca efectiv consumata. Utilitatea se refera la satisfactia pe care o obtine consumatorul in functie de insusirile produsului, de cantitatea si de calitatile acestuia dar si de nevoile efective ale consumatorului ca si de dorintele acestuia care la randul lor sunt determinate de traditii, educatie, moda, statut social, etc. Utilitatea este conditia necesara a recunoasterii valorii dar nu constituie masura ei.

In procesul de schimb, intervine valoarea de schimb a marfurilor care este data atat de munca consumata pentru obtinerea marfurilor cat si de performantele marfii (sub aspectul caracteristicilor), de importanta si de raritatea acestora.

Conform teoriei obiective, munca este singura masura reala care serveste la aprecierea s 838e48i i compararea valorii marfurilor. Munca constituie pretul natural al marfii. Cantitatea de bani, de moneda care o masoara la un moment dat defineste pretul nominal al marfii. Aceasta teorie reia conceptele teoriei valorii munca.

Dupa teoria subiectiva a valorii, valoarea marfii este apreciata, este estimata de individ in functie de aptitudinile bunurilor si/sau a serviciilor de a satisface nevoile consumatorului, calitatea si raritatea acestora, dificultatile de procurare a acestora.

Sustinatorii teoriei obiective se afla pe pozitia ofertantilor, in timp ce cumparatorii sunt sustinatori ai teoriei subiective. In realitate, fiecare dintre participantii la un schimb pe piata sunt atat ofertanti cat si solicitanti in acelasi timp. Aceasta afirmatie este corecta daca se considera moneda ca o marfa. Ofertantii  unei marfi sau ai unui serviciu particular sunt in acelasi timp solicitanti de moneda. In mod analogic, solicitantii unei marfi sau serviciu sunt ofertanti de moneda. Iata deci ca din acest punct de vedere exista o identitate de statut intre participantii la un schimb.

Legat de pret se mai intalnesc si alte notiuni:

Pretul relativ - reprezinta valoarea de schimb a unei marfi A in raport cu marfa B sau, invers, cantitatea de marfa B care se schimba contra unei unitati din marfa A.

In economiile de piata, bunurile sunt vandute sau cumparate pe bani. In acest caz, pretul apare ca expresia monetara a valorii de schimb a bunurilor iar cand obiectul schimbului il formeaza un serviciu, valoarea de schimb a acestuia este tariful.

Pretul real se calculeaza prin raportarea pretului nominal de la un moment dat la pretul unui bun, al unui serviciu sau al unui venit ales ca etalon. Cel mai frecvent etalon este salariul oral sau salariul zilnic. De exemplu, pretul real al unui televizor este de 5.000.000 UM si pentru un salariu mediu zilnic de 100.000 UM, pretul real este de 5.000.000 / 100000 = 50 zile salariu.

In functie de momentul de manifestare preturile pot fi:

Pretul nominal sau pretul curent reprezinta pretul monetar inscris, observat (inregistrat) la un loc si la o data anume. Imediat ce se doreste compararea preturilor la date diferite se pune problema deprecierii unitatii monetare datorata inflatiei: un leu 2002 nu mai are aceeasi valoare ca un leu 1998. Pentru a depasi aceasta problema, se folosesc tehnici de actualizare a valorilorilor care trebuiesc comparate. Astfel, prin actualizare, valoarea actuala Va se multiplica daca valoarea initiala Vi s-a manifestat in trecut fata de momentul de referinta:

Va = Vi ( 1 +i)t

unde:   i = rata de actualizare pe perioada;

t = numarul de perioade pentru care se face actualizarea;

Atunci cand valoarea initiala se va manifesta in viitor fata de momentul de referinta, valoarea actuala se demultiplica:

Va = Vi / ( 1 +i)t

Pretul constant reprezinta pretul exprimat in moneda constanta, de exemplu, pretul de referinta al unui an sau al unei perioade de baza. Preturile constante servesc la calcularea indicatorilor valorici privind dezvoltarea economiei unei tari pe o perioada mai lunga (5-10 ani) si de asemenea, cu ajutorul preturilor constante se fac comparatiile in timp.

Pretul la termen este pretul stabilit in avans pentru livrarea marfii la o data ulterioara. Pretul la termen se stabileste in cadrul tranzactiilor la termen, pe asa-numitele piete futures sau piete la termen. Exista doua tipuri de contracte la termen: forward si futures si fiecare dintre acestea duc la formarea unor preturi specifice. Contractul forward reprezinta un acord intre vanzator si cumparator de a livra o marfa, valuta sau activ financiar (obligatiuni sau actiuni in special) la o data viitoare si la un pret stabilit in momentul incheierii contactului. Contactul forward este ferm, nu este in mod necesar incheiat in cadrul bursei si este caracterizat prin obiect, pretul forward si termenul de scadenta. De asemenea, contractele forward se executa la scadenta prin livrarea marfii respectiv plata acesteia. Contactele futures se deosebesc de contactele forward prin faptul ca se incheie in cadrul burselor, prin mecanisme de tranzactionare specifice, se refera la un produs, valuta, activ financiar standardizat atat din punct de vedere calitativ cat si cantitativ (cantitatile sunt standardizate), valoarea sa se actualizeaza zilnic pe baza diferentelor dintre pretul curent al zilei si pretul zilei precedente, poate fi executat la scadenta sau lichidat in bursa (cumparatorul isi poate ceda optiunea de cumparare iar vanzatorul isi poate transfera sau transmite optiunea de vanzare).

In functie de locul de livrare preturile pot fi:

Preturi franco depozitul furnizorului – in acest caz, clientul (cumparatorul) suporta cheltuielile legate de incarcarea si transportul marfii de la depozitul furnizorului;

Preturi franco statia de expeditie – cheltuielile legate de incarcarea si transportul marfii pana la cea mai apropiata statie de expeditie (gara sau port) sunt in sarcina furnizorului iar cumparatorul suporta restul cheltuielilor de transport;

Preturi franco destinatie – marfa este livrata cumparatorului si toate cheltuielile de manipulare, incarcare si transport cad in sarcina furnizorului;

In operatiunile de cormet international se practica preturile externe care la randul lor pot fi:

Preturi franco frantiera romana – cheltuielile de transport pana la frontiera romana sunt suportate de cel care livreaza marfa: partea romana in cazul exporturilor din Romania sau partea straina in cazul importurilor in Romania;

Preturi CIF – (de la initialele cuvintelor englezesti cost, insurance, freight – cost, asigurare, navlu); in acest caz pretul cuprinde cheltuielile de transport, asigurare si navlu pana la portul de destinatie;

Preturi FOB – (de la initialele cuvintelor englezesti free on board – liber la bord); in aceasta situatie, in preturile marfurilor sunt incluse cheltuielile legate de transportul pana la portul de livrare si incarcare a marfii in vapor, clientul suportand toate cheltuielile din momentul in care marfurile sunt incarcate la bordul navei, in portul de incarcare.

Asa cum s-a mai aratat deja, pretul se formeaza ca urmare a realizarii schimbului de marfuri pe piata si este strans legat de procesul de vanzare cumparare. Pentru ca piata insasi sa existe este necesara indeplinirea simultana a urmatoarelor conditii:

existenta unor agenti economici care actioneaza liber pe piata si sunt independenti unii fata de altii;

existenta legaturilor directe de schimb, de vanzare - cumparare intre acesti agenti economici;

stabilirea pretului de maniera libera, in stransa legatura cu raportul dintre oferta si cerere, in cadrul negocierilor sau direct pe piata;

manifestarea concurentei economice loiale care este liberul arbitru (mana invizibila a pietei).

In economia de piata libera, agentii economici sunt in marea lor majoritate in proprietate privata si utilizeaza atat elemente de piata cat si elemente de plan, de previziune. Intreprinderea isi elaboreaza planul de productie pe baza propriilor previziuni si analize, isi stabileste preturile de oferta, costurile tinta, nivelul de productie pentru a atinge pragul de rentabilitate (ca elemente de plan) dar gestioneaza liber resursele proprii (capitalul, forta de munca), hotaraste care anume sursa de capital va fi utilizata cu prioritate (credite, emisiune de obligatiuni sau de actiuni), adopta decizii privind extinderea sau comprimarea activitatii, lansarea unui produs, intrarea pe o piata sau intr-un sector de activitate, iesirea de o piata sau chiar incetarea activitatii.

In economia de piata statul ca autoritate centrala sau autoritatile locale pot interveni in viata intreprinderii prin nivelul taxelor si al impozitelor, prin diferite reglementari care urmaresc incurajarea unui sector de activitate sau dezvoltarea anumitor tipuri de activitati, crearea de noi locuri de munca, incurajarea exporturilor sau descurajarea importurilor prin politica comerciala practicata sau prin politica monetara, etc. Politica fiscala, politica comerciala si politica monetara sunt insa principalele mijloace prin care autoritatile centrale sau locale intervin in viata intreprinderilor.

In economia planificata, agentii economici sunt in proprietatea statului sau in proprietatea comunitatii, sunt direct subordonati cerintelor planului unic, marja lor de actiune este mult limitata, relatiile dintre intreprinderi sunt impuse de la centru si sunt relativ stabile si rigide, mana invizibila a pietei nu mai actioneaza, intreprinderile sunt prinse in capcana in cadrul legaturilor clienti - furnizori iar acest tip de relatii conduc pe termen mediu si lung la rigidizarea, anchilozarea economiei in general. Cointeresarea intreprinderii si a personalului acesteia dispar in mod treptat, pretul nu mai este stabilit pe piata ci este stabilit fie la nivelul producatorului fie la nivel centralizat, in mod birocratic. Adesea se ajunge in situatia cand pretul nu mai este acoperitor fata de costurile de productie, agentul economic devine falimentar iar prin extensia situatiei, economia intreaga devine falimentara.

In economia de piata, preturile sunt libere, se stabilesc pe piata, predomina proprietatea privata iar relatiile intre agentii economici sunt bazate pe libera concurenta. Alocarea principalelor resurse (munca si capitalul) se face dupa criterii de rentabilitate, urmarindu-se obtinerea unui profit cat mai mare. Rentabilitatea mai mare a unui sector de activitate atrage noi investitii posibile datorita mobilitatii capitalului si a fortei de munca; deteriorarea rentabilitatii unui sector de activitate are ca efect intr-o prima faza mobilizarea celor care activeaza in sector pentru ameliorarea rentabilitatii sectorului urmatorul pas fiind “fuga” capitalului din sectorul in cauza. Reactia fortei de munca este mai tardiva si este insotita de obicei de convulsii sociale;

In economia planificata, preturile sunt fixe, se stabilesc in mod centralizat, predomina proprietatea de stat iar relatiile intre agentii economici sunt bazate pe dirijarea centralizata a economiei. S-a dovedit ca in acest tip de economie, alocarea resurselor precum munca si capitalul nu este intotdeauna cea mai eficienta iar rentabilitatea economica a acestui act este adeseori ignorata sau calculul sau este defectuos in sensul ca nu se iau in considerare toti factorii care contribuie la realizarea rezultatului economic final. Uneori criteriul rentabilitatii economice este sacrificat in mod voluntar in favoarea altor obiective precum securitatea sociala sau dezvoltarea regionala.

Economia mixta intruneste atat particularitati ale economiei de piata cat si ale economiei planificate si se caracterizeaza atat prin preturi fixe cat si prin preturi libere. Ponderea intre cele doua sectoare, cel de stat si cel privat este determinanta, sectorul care este dominant dand principalele caracteristici ale economiei. Chiar in economiile cu puternica traditie liberala, exista anumite sectoare de activitate fie pe care le-a initiat statul si apoi au fost privatizate fie pastrate din diverse ratiuni in monopolul statului.

Marimea pretului depinde de doua elemente: valoarea monedei in care se exprima pretul si valoarea produsului sau serviciului la care se refera.

Intre valoarea monedei folosita ca etalon si pret relatia este invers proportionala. Cu cat valoarea monedei este mai mica cu atat pretul nominal este mai mare si invers. Devalorizarea monedei duce la marirea preturilor cu efect direct asupra deteriorarii nivelului de viata al consumatorilor. Deprecierea sau aprecierea unei monede (valute) in raport cu alta moneda (valuta) reprezinta un important instrument de politica monetara cu efecte asupra schimburilor comerciale dintre state; se apeleaza la acest instrument pentru echilibrarea balantei comerciale dintre state. Astfel, un stat care isi depreciaza moneda in raport cu o alta moneda poate urmari “ieftinirea” produselor nationale la export ceea ce incurajeaza exporturile catre respectiva tara si descurajeaza importurile din acea tara; din contra, aprecierea monedei nationale in raport cu moneda altor state duce la “ieftinirea” importurilor din tara respectiva si “scumpirea” exporturilor catre aceste state. In cel de al doilea caz efectul este de descurajare a exporturilor si incurajare a importurilor.

Deprecierea monedei are efecte directe si asupra masei monetare provocand marirea ei si se ajunge in acest mod la scaderea puterii de cumparare; la nivelul intreprinderilor, instabilitatea monetara complica si mai mult planificarea activitatilor, mai ales a acelora pe termen lung, prin introducerea unui element de risc suplimentar care este riscul monetar. In mod indirect instabilitatea monetara are efect si asupra investitiilor. In situatiie de instabilitate monetara capitalul se dirijeaza catre valorile sigure (aur, proprietati imobiliare, bunuri de folosinta indelugata), se comprima investitiile productive (valoarea globala a lor) si chiar si pentru investitiile care se fac inca se micsoreaza orizontul de timp in care investitorul doreste sa-si recupereze investitia fiind preferate investitiile care se recupereaza cat mai repede (pragul de rentabilitate considerat in timp este scurt). Un alt element care afecteaza investitiile in periodele de instabilitate monetara este rentabilitatea asteptata a investitiei. Datorita instabilitatii monetare disponibilitatea de a accepta alte categorii de risc scade pentu ca disponibilitatea privind toate categoriile de risc este relativ constanta; ca urmare vor fi favorizate doar investitiile cu o rentabilitate mare si foarte mare si vor fi refuzate investitiile cu rentabilitate medie sau submedie chiar daca acestea, in conditii de stabilitate monetara sunt investitii rentabile.



Cel de al doilea element de determinare a marimii preturilor respectiv valoarea produsului sau serviciului se afla in relatie direct proportionala cu pretul. Cu cat valoarea produsului sau serviciului este mai mare cu atat pretul este mai mare. In ceea ce priveste baza sau factorii de formare a valorii, in istoria stiintelor economice s-au dezoltat mai multe curente sau teorii: teoria valorii munca, teoria utilitatii marginale, teoria obiectiva, teoria subiectiva.

Teoria valorii munca a fost emisa si elaborata de reprezentantii economiei politice engleze: William Pety, Adam Smith, David Ricardo. Cu toate ca in detalii intervin deosebiri, in opinia acestora, valoarea marfurilor si serviciilor este data de doua elemente: raritatea si cantitatea de munca. De asemenea, utilitatea este considerata esentiala pentru a se manifesta valoarea de schimb a marfurilor sau serviciilor. Deosebirile constau in faptul ca pentru Adam Smith valoarea este egala cu cantitatea de munca pe care marfurile sau serviciile o pot cumpara sau comanda (“valoarea munca comandata”); pentru David Ricardo, valoarea este egala cu cantitatea de munca incorporata in respectivele marfuri sau servicii (“valoarea munca incorporata”).

Teoria valorii munca a fost preluata si de Karl Marx care a absolutizat contributia muncii absatracte, omogene, nediferentiate, socialmente recunoscute ca necesara. Din punct de vedere calitativ valoarea marfurilor sau serviciilor nu contine decat munca omeneasca iar din punct de vedere calitativ valoarea este data de timpul de munca socialmente necesar. Prin teoria sa, Karl Marx neaga contributia utilitatii la determinarea valorii marfurilor sau serviciilor, utilitatea fiind doar o premiza necesara manifestarii valorii.

Teoria utilitatii marginale a fost emisa de reprezentantii scolii neoclasice (C. Menger, W. Jevons, L. Walras) si este ulterioara teoriei valorii munca. Conform acestei teorii valoarea marfurilor sau serviciilor este data de utilitatea lor marginala, de raritate si de preferintele individuale. In fundamentarea teoriei lor, reprezentantii scolii neoclasice pornesc de la intrebarea urmatoare: daca valoarea unui bun este data doar de munca, de ce doua bunuri care au incorporata acceasi cantitate de munca nu au acceasi valoare? Exista mai multe origini posibile ale utilitatii marfurilor sau serviciilor. Astfel, utilitatea poate sa-si afle originea in proprietatile obiective ale bunurilor: graul este folosit pentru obtinerea painii, lemnul pentru mobila, carbunele pentru incalzit, etc. De asemenea, utilitatea poate sa fie data de relatia dintre un individ si respectivul lucru: in aceasta situatie utilitatea are o origine de natura subiectiva individul considerand ca respectivul lucru satisface nevoia pe care o resimte.

Teoria utilitatii marginale are la baza pricipiul utilitatii marginale descrescatoare. Acest principiu a fost enuntat de Benouilli in 1738 si poate fi rezumat astfel: daca se consuma cantitati succesive din acelasi bun, utilitatea ultimei unitati consumate respectiv utilitatea marginala este inferioara utilitatii unitatii precedente.

Valoarea de schimb a marfurilor (pretul relativ la un moment dat) se stabileste in raportul liber dintre oferta si cerere iar agentii economici, in functie de cat de bine cunosc regulile jocului si cat de iscusit folosesc aceste cunostinte, reusesc sa-si asigure supravietuirea sau chiar castiguri.

Pretul unui produs nu se stabileste independent fata de pretul celorlalte produse (sau servicii). Pretul unui produs se stabileste pe piata, in interactiune cu factorii economici, sociali, politici, monetari, etc.

Principalii factori de influenta in stabilirea preturilor pe o piata sunt cererea si oferta de produse iar alaturi de acestea si in mod indirect:

intrarile in procesul de productie (cheltuieli sau consumuri de produse, servicii care presupun consumuri materiale, umane, financiare);

pretul produselor exportate;

pretul produselor importate;

consumul intermediar.

Intre pretul de echilibru si pretul pietei la un moment dat sunt diferente iar raportul dintre acestea este influentat de concurenti si de conditiile generale de concurenta care se intalnesc pe piata; de fapt acest raport este influentat de ceea ce Adam Smith a numit “mana invizibila” a pietei. “…Urmarindu-si interesul personal, (individul) munceste adesea de o maniera forte eficace pentru interesul societatii, mai mult decat ar face-o in realitate daca ar avea ca scop acest lucru” (Adam Smith, Cercetari cu privire la natura si cauzele bogatiei natiunilor). Pretul pietei este identic cu pretul de echilibru cand oferta este egala cu cererea. Daca oferta este excedentara pretul pietei este mai mic iar daca cererea este mai mare, pretul pietei este mai mare decat pretul de echilibru.

Echilibrul se stabileste prin adaptarea ofertei la nivelul si structura cererii. Preturile mai sunt influentate si de cantitatea de moneda care exista pe piata (in circulatie) la un moment dat. Moneda intervine in fixarea nivelului absolut al preturilor.

Pentru stabilirea interdependentelor dintre preturi si celelalte componente ale economiei este necesara abordarea sistemica a preturilor in contextul mai larg al procesului de producere a bunurilor: exportul, importul, sistemul financiar, sistemul valutar. Piata este integrata mecanismului preturilor.

In general, marea majoritate a consumatorilor sunt de acord cu stabilirea pretului pe baza costului de productie sau a pretului factorilor de productie care au concurat la realizarea unui produs sau serviciu. Daca pretul factorilor de productie creste, suntem gata sa acceptam, consumatori fiind, o crestere a pretului produsului. In realitate, in acest mod se stabileste pretul de oferta. Acesta este pretul cu care producatorul este gata sa realizeze si sa vanda un anumit produs (sa-l ofere pe piata). Multi consumatori considera ca furnizorii au tot dreptul sa-si acopere costurile. Nu este insa acceptata sau este acceptata cu greu decizia producatorilor de a vinde la un pret ce se situeaza cu mult peste costurile lor. De asemenea, cei care vand sub costul de productie sunt acuzati de concurenta neloiala prin folosirea preturilor dumping.

Cand reflectam asupra costului unui produs, avem tendinta sa gandim in primul rand la ceea ce intra in primul rand in realizarea acelui produs: materii prime, timpul de munca cerut si la masinile sau utilajele folosite. De aceea se accepta justificarile producatorilor privind pretul unui anumit produs. Ei considera ca exprimand valoarea resurselor intrate sub forma baneasca rezulta costul produsului realizat. Acest lucru, fara sa fie gresit este incomplet pentru ca nu explica de ce resursele consumate pentru un produs au acele valori banesti. In cercand sa se raspunda corect, facem referire la valoarea sanselor sacrificate pentru alocarea resurselor pentru realizarea unui anume produs. Costul produsului depinde de ceea ce trebuie platit pentru a folosi respectivele resurse. Dar pentru ca aceste resurse pot avea si alte intrebuintari, producatorul trebuie sa plateasca un pret care acopera valoarea sansei celei mai remuneratoare intrebuintari alternative.


1.2. Pretul liber – pretul de echilibru al pietei

Piata - definitie

Piata reprezinta locul intalnirii dintre oferta si cererea unui bun sau serviciu iar aceasta confruntare se finalizeaza cu formarea unui pret si se poate determina cantitatile schimbate. Exista tot atatea piete cate produse sau servicii exista. Un exemplu concludent in acest sens fiind “piata informaticii” langa care se poate identifica “piata de calculatoare”, “piata de memorii de calculator”, etc.

Pietele constituie terenul privilegiat al concurentei intre firme si din acest motiv conditioneaza profitabilitatea, rentabilitatea intreprinderii. O concurenta incrancenata intre producatorii foarte numerosi ai unui produs dat insemna ca piata este suprasaturata si profiturile devin insuficiente pentru ca toti producatorii sa se mentina pe piata. In situatia opusa, daca producatorii sunt in numar mic, ei nu trebuie sa faca mari eforturi pentru a convinge clientul sa cumpere, pretul produsului si marja realizata se maresc si odata cu ele cresc si profiturile intreprinderii.

Analiza concurentei intreprinderii ne conduce mai intai sa luam in considerare concurentii directi adica acele intreprinderi care ofera produse echivalente pe piata de bunuri si de servicii (sau piata aval).

Analiza structurii pietei pe care intreprinderea isi vinde productia (analiza clientelei, a nevoilor sale, a intreprinderilor concurente, a evolutiei produsului) este esentiala si conditioneaza strategia intreprinderii privind concurenta.

Dar intreprinderea intervine si pe alte piete, in amonte, pentru a-si procura forta de munca, resursele materiale si energia, capitalul, etc.

Piata muncii pune in relatie oferta si cerea de munca si se ajunge la stabilirea salariului ca element de referinta. Totodata, salariul stabilit pe o piata anume si la un moment dat este specific unei anumite categorii de angajati. Astfel, meseriile cautate, emergente, sunt supra-apreciate prin salarii mai mari fata de salariul mediu iar meseriile in declin sunt sanctionate prin salarii mai mici. Nivelul salariului este dependent si de nivelul de calificare, gradul de periculozitate al muncii prestate, de raritatea meseriei respective ca si de rata somajului. Concurenta pe aceasta piata este foarte intensa pentru profesiile pentru care oferta este foarte rara: cadre de nivel inalt, tehnicieni specializati, informaticieni, specialisti in telecomunicatii, etc.

Piata de energie si de materii prime pune in concurenta furnizorii potentiali pentru aprovizionarea intreprinderii.

Piata de capital permite intreprinderii sa-si procure resursele financiare de care are nevoie. Pe aceasta piata de fonduri pentru imprumut, se disting:

piata monetara (piata de capital pe termen scurt) pune in relatie pe ofertantii de fonduri de plasament cu cei care au nevoie de aceste fonduri, pretul fiind rata dobanzii. Un actor major pe aceasta piata este statul, prin ministerul de finante care prin politica sa stabileste rata directoare a dobanzii pe piata.

piata financiara (piata de capital pe termen lung) este locul de schimb al valorilor mobiliare (actiuni, obligatiuni). Principalul exponent al pietei financiare este bursa de valori mobiliare;

Piata inovatiilor permite confruntarea intre:

pe de o parte intreprinderile care, urmarind ameliorarea propriei eficacitati, doresc sa puna la punct o noua tehnologie, sa introduca progresul tehnic, sa experimenteze noi forme de productie si/sau de organizare;

pe de alta parte intreprinderile care au creat inventiile, au experimentat deja tehnologia cautata.

Piata bunurilor de productie pune la dispozitia intreprinderii echipamentele necesare exploatarii sale, aceste constituindu-se in investitiile intreprinderii.

Pe langa tipurile de piata mentionate mai intalnim:

piata unui produs particular - in general o materie prima (piata petrolului, piata cuprului) sau piata unui produs intermediar sau finit (piata zaharului, piata laptelui);

piata bunurilor si a serviciilor unde sunt puse in relatie oferta si cererea globala; din perspectiva Keynesiana, ajustarea se face prin nivelul productiei si prin nivelul general al preturilor;

piata de schimb valutar este piata pe care se schimba devizele si pe care se formeaza rata de schimb intre moneda tarii in cauza si principalele devize;

Daca revenim la piata bunurilor, aceasta se defineste prin urmatoarele elemente:

existenta unui obiect comun al tranzactiilor (un bun omogen, standardizat sau standardizabil, cu substitutele sale);

existenta unui volum important al tranzactiilor (se refera la valoarea schimburilor intr-o perioada data);

definirea mijloacelor si a instrumentelor folosite de operatori pentru a cadea de acord asupra schimbului. Unul dintre instrumentele de baza il reprezinta pretul.

Piata ideala este data de concurenta pura si perfecta care se distinge de monopol, de oligopol, de monopson, de oligopson sau de monopol bilateral.

Concurenta este pura cand se verifica simultan urmatoarele trei ipoteze:

atomicitatea participantilor (cei care ofera si cei care solicita produse sau servicii pe piata sunt multi si de mica dimensiune in raport cu piata); Aceasta conditie presupune ca nici un actor ce participa la schimburile ce au loc pe piata nu poate influenta singur, prin actiunile sale, voluntar sau nu, echilibrul pe piata;

omogenitatea produsului – toti ofertanti propun acelasi produs care nu este diferentiat intre diferitii ofertanti iar produsul prezinta aceleasi caracteristici si aceleasi performante;

accesul liber la piata (se refera la absenta barierelor sau a obstacolelor la intrarea si la iesirea concurentilor pe piata);

Concurenta este perfecta daca se respecta urmatoarele doua ipoteze:

transparenta pietei (agentii economici sunt perfect informati asupra cantitatilor, a calitatii si preturile produselor concurente ca si a conditiilor de concurenta);

mobilitatea factorilor de productie – adica munca si capitalul se dirijeaza spre utilizarile cele mai bine remunerate. Se presupune ca aceasta mobilitate este instantanee in sensul ca daca se identifica o utilizare mai buna a resurselor amintite, aceste resurse vor fi folosite in continuare pentru noua destinatie alternativa.

Concurenta pura si perfecta este rar intalnita pe piata. Cele mai dese situatii sunt cele de concurenta imperfecta, adica situatii cand nu se realizeaza conditiile de concurenta perfecta.


1.3. Tipuri de intreprinderi si structuri de piata

Marimea intreprinderii este determinata de structurile pietelor pe care se schimba bunurile si serviciile. Se disting doua mari tipuri de piata, cea a concurentei pure si perfecte, care nu exista decat in teorie pentru ca o mare parte din conditiile enumerate mai sus sunt greu de indeplinit in practica si pietele cu concurenta imperfecta. In aceasta ultima categorie, distingem diferite piete: cea a monopolului pur, monopson pur, diferite tipuri de concurenta oligopolistica si, in sfarsit, pietele contestabile. Cu exceptia pietelor contestabile, diferitele structuri de piata sunt rezumate in tabelul 1:

Tabelul 1: Principalele structuri de piata

Oferta Cerere



Unitate

Numar mic

Multitudine

Unitate

Monopol bilateral

Monopson contrariat

Monopson

Numar mic

Monopol contrariat

Oligopol bilateral

Oligopson

Multitudine

Monopol

Oligopol

Concurenta pura si perfecta


1.3.1. Piata concurentei pure si perfecte


Prima piata, cea a concurentei pure si perfecte functioneaza dupa un anumit numar de ipoteze care in realitate nu sunt intotdeauna reunite (tabelul 1). In situatia de concurenta intreprinderile nu sunt in pozitia de a-si impune preturile, ele iau preturile care sunt fixate de piata, in consecinta structura lor de productie (rezultata prin combinarea factorilor de productie, marimea intreprinderii) trebuie sa fie aceea determinata de intersectarea dintre curba costului mediu CM al intreprinderii si curba costului marginal Cm. La nivelul de productie Q*E intreprinderea isi maximizeaza profitul (costul marginal Cm este egal cu pretul pietei P* care este si pretul de echilibru) iar pe piata se produce cantitatea Q*M ca urmare a cumularii ofertelor individule ale intreprinderilor (fig1).

In mod paradoxal, o situatie de concurenta pura si perfecta nu poate fi atinsa in realitate decat prin piete foarte specifice unde un mare numar de conditii sunt indeplinite si care se apropie de ipotezele modelului teoretic. Exista puternice asimetrii in ceea ce priveste informatia si puterea intre agentii economici. Coalizarea anumitor agenti si rolul statului in economie concureaza la limitarea fluiditatii pietelor si a rolului reglator al preturilor. In acelasi timp, virtutile concurentei (scaderea preturilor, cresterea ofertei, ameliorarea bunastarii agentilor economici) sunt atat de importante incat guvernantii in mod normal cauta sa creeze conditiile cele mai favorabile dezvoltarii unui mediu concurential, mai ales prin adoptarea de masuri ce favorizeaza intrarea si iesirea libera pe piata si prin contestarea situatiilor de fapt (liberalizarea anumitor activitati, reducerea barierelor vamale, limitarea subventiilor, masuri de incurajare a aparitiei de noi actori pe piata).


Figura 1 . Echilibrul in situatie de concurenta perfecta

Pret, CM,

Cm

Cm


CM O


P*                                                                           P*


C

0 Q*E 0 Q*M

Intreprinderea Piata






1.3.2. Pietele cu concurenta imperfecta


Al doilea tip de piata, cel al concurentei imperfecte, se caracterizeaza prin absenta atomicitatii ofertei si a cererii, nu se mai gasesc decat un numar mic de ofertanti si uneori de amatori sau cumparatori pe aceste piete unde se instaureaza o stare de monopol sau oligopol. Tabelul 1 prezinta diferitele structuri ale pietei cu opt cazuri de piata de concurenta imperfecta si un singur caz de concurenta perfecta.


Monopolul (si monopsonul)


Monopolul

Un prim caz de concurenta imperfecta se poate referi la pozitia de monopol a unei intreprinderii. Intreprinderea in pozitie de monopol este singurul vanzator in fata unei multitudini de cumparatori carora le vinde un produs sau un serviciu pentru care este singura producatoare si pentru care nu exista produse de substitutie. In acest caz, cererea pietei se confunda cu cererea catre intreprinderea monopolista. Intreprinderea, ca singur ofertant, are libertatea de a fixa pretul si deci de a determina cantitatea pe care o va oferi pe piata. Se demonstreaza ca intreprinderea monopolista isi maximizeaza profitul (figura 2) atunci cand curba incasarilor marginale (Im) intersecteaza curba costului marginal (Cm). In aceasta situatie intreprinderea monopolista fixeaza pretul in P* iar cantitatea ceruta pe piata va fi Q*. Intreprinderea realizeaza, pe unitatea de produs vanduta, profitul P* - CM*  (sau K - N), adica diferenta intre pretul de vanzare si costul mediu in momentul cand se realizeaza perechea P*Q*. Profitul total rezultat pentru intreprindere prin vanzarea cantitatii de produs Q* la pretul P* este profitul maxim pe care il poate realiza intreprinderea in situatia de monopol si este reprezentat in figura 2 prin suprafata KLMN.







Figura 2. Echilibru in situatie de monopol


Pret,

CM, Cm,

RM, Rm           

Cm

P* K L CM

Im

P3 

P2

P1 Functia cererii

CM* N M




0 Q* Q3 Q2 Q1 Q


Daca se noteaza IT incasarile totale ale intreprinderii rezultate din vanzarea unei cantitati Q de produs, CT costurile totale care sunt la randul lor formate din CF costurile fixe si CV costurile variabile, profitul p pentru respectivul produs va rezulta din diferenta:

p = IT – CT sau p = IT – C F – CV

Profitul este maxim cand derivata a I-a a profitului in raport cu nivelul de productie Q este egala cu zero:

(1)

Dar pe termen scurt costurile fixe sunt constante si in consecinta derivata lor in raport cu productia este nula.

(2)

Incasarile totale IT rezulta insa din produsul dintre cantitatea Q de produs vanduta si pretul mediu PM al produsului care poate fi considerat constant iar derivata incasarilor totale in raport cu productia va fi egala cu incasarea marginala. Derivata costului variabil CV in raport cu productia Q este egala cu costul marginal Cm.

(3)

si

(4)

Introducand relatiile (3) si (4) in relatia (1) constatam ca se verifica afirmatia facuta mai sus ca profitul este maxim atunci cand costul marginal Cm este egal cu incasarea marginala Im.

sau

Din analiza graficului prezentat in figura 2 rezulta insa alte trei perechi de pret – cantitate PQ care se identifica cu trei tipuri diferite de gestiune la care intreprinderea monopolista poate apela in diferite situatii. Perechea P1Q1 este specifica gestiunii la echilibru, situatie in care intreprinderea nu realizeaza profit si care este adoptata atunci cand se incearca protejarea monopolului de intrarea eventualilor noi veniti in sectorul respectiv de activitate pe ideea reducerii atractibilitatii sectorului prin anularea profiturilor. Productia Q1 este productia maxima pe care monopolul o poate produce si vinde fara sa se expuna la pierderi (orice scadere a pretului sub nivelul P1 antreneaza pierderi pentru intreprinderea monopolista intrucat pretul mediu PM = P1 este egal de asemenea cu costul mediu CM). Acest tip de gestiune a intreprinderii monopoliste este foarte riscant si nu poate fi adoptat decat ca solutie pasagera, pentru o durata scurta de timp. Pe termen mediu si lung intreprinderea monopolista va trebui sa gaseasca alte solutii de pastrare a monopolului care sa-i aduca si profit. Cautarea castigurilor de productivitate prin introducerea progresului tehnic, avantajele date de economiile de scara, economiile de experienta sunt doar cateva dintre solutiile posibile.

In mod identic se judeca pentru perechea P2Q2 care reprezinta pretul si respectiv cantitatea de produs pentru care incasarea marginala este nula sau pentru care cifra de afaceri este maxima. Uneori acest moment poate coincide cu momentul in care se realizeaza perechea P1Q1. Acest mod de gestiune este de asemenea adoptat atunci cand se doreste protejarea monopolului de eventualii noi veniti cu mentiunea ca expunerea la risc de pierdere in acest caz este mai mica.


Monopsonul

Atunci cand intreprinderea este singurul cumparator care se confrunta cu mai multi vanzatori ai aceluiasi produs omogen, ne regasim in situatie de monopson. Acesta este cazul societatilor de distributie a curentului electric pentru cumpararea curentului electric produs in afara lor (acestea beneficiaza de altfel si de monopolul de distributie pentru o anumita zona ceea ce ii confera o pozitie forte vis a vis de furnizorii de curent electric si respectiv de consumatorii de curent electric – sau clientii sai), sau al SNCFR pentru cumpararea vagoanelor de cale ferata sau a sinei.





Oligopolul (si oligopsonul)


Oligopolul reuneste cativa producatori in fata unui mare numar de cumparatori. Este o forma de organizare foarte raspandita in numeroase sectoare puternic capitalizate, adica cele care utilizeaza niveluri ridicate de capital fix. Industria de automobile, industria de transporturi aeriene, companiile petroliere, industria audiovizualului sunt industrii oligopolistice.

O situatie de oligopol apare intr-o ramura atunci cand numarul intreprinderilor care vand este mic si fiecare trebuie sa ia in considerare comportamentele celorlalti pentru a determina politica sa de pret. Profiturile fiecarei intreprinderi nu depind numai de decizia sa ci si de cea a concurentilor. In aceste conditii in situatie oligopolistica, intreprinderile cauta sa maximizeze profitul colectiv, fiecare intreprindere straduindu-se apoi sa creasca partea sa de piata in detrimentul concurentilor sai. Exista o varietate de situatii mergand de la intelegere (situatie de cartel) de o parte, la confruntare pe de alta parte. Intre aceste doua situatii, exista forme intermediare de coordonare mai mult sau mai putin buna.

Teoria jocurilor permite intelegerea strategiei fiecarui oligopol. Se recurge la joc in masura in care deciziile rationale sunt in mod necesar independente. Fiecare jucator incearca sa-si maximizeze rezultatul dezvoltand o strategie pentru a-l atinge.

Se considera doua intreprinderi. Fiecare poate alege o strategie de productie ridicata sau un nivel de productie slab. In tabelul 2, cifrele indica profiturile fiecarei intreprinderi pentru fiecare din optiunile pe care ea le face; ele sunt in caractere ordinare pentru intreprinderea A si in caractere ingrosate pentru intreprinderea B.



FIG. 7. Concurenta oligopolistica: intre intelegere si confruntare



Productia lui B



Ridicata
Slaba

Productia lui A

Ridicata

1

3 0

Slaba

3

2 2


Daca cele doua intreprinderi adopta o strategie de productie ridicata, profitul este scazut, egal cu 1 pentru fiecare participant. Cand nivelul de productie este scazut, profitul creste si fiecare intreprindere are un profit de 2. Fiecare obtine rezultatul cel mai ridicat (3) atunci cand el singur produce mult, productia scazuta a celuilalt limitand volumul de oferta si mentinand preturile la un nivel ridicat. In acest caz intreprinderea cu o productie slaba nu face profit (0).

Intreprinderea A, in cazul in care intreprinderea B alege un nivel ridicat de productie, obtine cel mai bun rezultat alegand o productie ridicata; profitul este 1 fata de 0 daca ea alege nivelul slab de productie. Daca intreprinderea B alege un nivel slab de productie, A alege un nivel ridicat caci astfel profitul va fi de 3 fata de profitul de 2 daca alege un nivel slab de productie.

Intreprinderea A are o strategie dominanta. In cele doua cazuri ea are interesul sa aleaga o productie ridicata.

Daca intreprinderea A alege o productie ridicata intreprinderea B are interesul sa-si creasca productia pentru a obtine un profit egal cu 1; daca A adopta o strategie de productie slaba, B are interes sa produca mult pentru a obtine profitul 3. Se constata ca atunci cand fiecare intreprindere alege sa produca mult, profitul fiecareia este egal cu 1, in timp ce ele ar fi obtinut un rezultat mai bun (2 fiecare) daca ele se intelegeau pentru a fixa amandoua un nivel scazut de productie. Dar este dificil pentru fiecare dintre intreprinderi sa aleaga sa produca putin. Daca unul produce putin, A de exemplu, B va produce mai mult si va face un profit de 3. In loc sa aiba fiecare profitul 2, unul va avea un profit de 3, celalalt un profit nul. In masura in care A anticipeaza aceasta reactie, strategia sa va consta in a produce mai mult. Profitul pentru fiecare va fi deci egal cu 1. Este dificil de a pune in opera un cartel care sa limiteze in mod durabil productia caci risca sa fie foarte rapid repus in cauza prin comportamentul unuia dintre participanti, care sunt oricand tentati sa produca mai mult pentru a-si maximiza profitul. Numai un angajament prealabil al celor doua parti, specificand conditiile in care vor produce (autolimitare) permite dezvoltarea unui joc cooperativ ce conduce la un rezultat optimal pentru cele doua parti, cu un profit de 2 pentru fiecare dintre jucatori.


Oligopsonul

Atunci cand sunt numai cativa cumparatori in fata unei multitudini de vanzatori, suntem in situatie de oligopson. Acesta este cazul, de exemplu, centralelor de cumparare pentru marile magazine, COMCEREAL, ANPA pentru cereale, fabricile de zahar pentru sfecla de zahar, colectorii de lapte pentru lapte, (in general cumparatorii de produse agricole fata de producatorii acestora).


Monopolul bilateral

Monopolul bilateral este situatia unui vanzator unic in fata unui cumparator unic, un producator de cuve pentru centralele nucleare fata de Nuclear Electrica Cernavoda sau sindicatul angajatilor fata de sindicatul patronilor.


Pietele contestabile

Definitie

Teoria pietelor contestabile este recenta. Ea s-a dezvoltat in Statele Unite in paralel cu dezvoltarea, in anii 70, a politicilor de liberalizare a anumitor activitati ca transporturile aeriene sau telecomunicatiile. O piata este contestabila atunci cand intrarea si iesirea sunt libere si nu exista mici bariere la intrare (de exemplu un nivel ridicat al investitiilor initiale) nici costuri irecuperabile (cele pe care nu le putem recupera cand se paraseste o industrie). De exemplu, este posibil, odata cu dereglementarea transporturilor aeriene, de a intra pe aceasta piata cu un cost de intrare slab (inchirierea avioanelor, negocierea dreptului de decolare si de aterizare) si de iesire (rezilierea contractelor de inchiriere, a celor de munca). In aceste conditii, orice intreprindere, poate sa intre pe aceasta piata sau sa o paraseasca foarte rapid. Piata este la echilibru, sau sustenabila cand cea mai mare parte a conditiilor de echilibru ale concurentei pure si perfecte sunt indeplinite. Singura ipoteza care dispare aici este cea a atomicitatii ofertei, o intreprindere oligopolistica putand sa intre pe piata. In aceste conditii, cu cat iesirea va fi mai usoara – adica ea nu va antrena pierderi semnificative – cu atat piata va fi cunoscuta drept contestabila.


Consecinte

Contestabilitatea unei piete produce consecinte asupra strategiei intreprinderilor care au o pozitie de monopol: in fapt, intrarea unui concurent poate avea ca efect cresterea volumului productiei, scaderea preturilor si deci a profiturilor. In aceste conditii, fata de amenintarea care o constituie intrarea eventuala a unei intreprinderi concurente, intreprinderea instalata poate fi constransa sa creasca nivelul productiei sale si sa caute un profit care sa acopere cu putin costurile de productie, ca pe o piata concurentiala. Aceasta teorie are o implicatie importanta: efectele asteptate de la concurenta pura si perfecta nu depind de numarul de concurenti pe piata ci de conditiile concurentei, ceea ce trebuie sa conduca guvernantii sa pastreze conditiile ce o fac contestabila, mai ales facilitand conditiile de intrare pe piata prin punerea in aplicare a politicilor de liberalizare. Trebuie notat ca, totusi aceasta teorie nu este aplicabila in industriile cu nivel ridicat al investitiilor initiale, adesea irecuperabil in caz de iesire de pe piata, ca in industria siderurgica, de exemplu.


Intreprinderile publice si interventiile productive ale statului

Statul, din diverse motive, este constrans sa dezvolte activitati productive. Aceste activitati se concentreaza in principal in anumite sectoare, mai ales cele ale bunurilor de echipament sau ale industriei extractive, in schimb, partea sa fiind relativ slaba in industriile de bunuri de consum. Datorita importantei efectivelor ca si a investitiilor, sectorul public este un instrument in serviciul statului pentru a atinge obiective, uneori, macroeconomice (relansarea investitiilor), sociale (mentinerea locurilor de munca) sau financiare (procurarea de resurse suplimentare la bugetul statului pentru a masca o crestere a cheltuielilor publice), in paralel cu obiective pur microeconomice de producere de bunuri si/sau de servicii acolo unde nivelul de risc este suficient de ridicat pentru a descuraja investitiile private.

Politicile recente de privatizare tind sa reduca rolul statului in sfera productiva, retrocedand sectorului privat un mare numar de activitati industriale si de servicii (banci, asigurari).


De ce un sector public productiv?

Mai multe motive conduc statul sa se substituie sectorului privat pentru a produce:

Esecul pietei: in anumite circumstante, datorita unui grad mare de concurenta sau de risc, investitiile publice permit intrarea pe o piata asumandu-si riscul initial pana ce aceasta activitate devine rentabila, statul putandu-se retrage apoi sau (cel mai adesea) sa ramana promotorul principal in acest sector.

Situatia de monopol natural, in anumite industrii, pot duce la o privilegiere a interventiei statului, fie prin reglementarea monopolului, fie prin productia directa de catre stat a bunului sau serviciului respectiv. Prin monopol natural, se intelege o ramura unde o singura intreprindere trebuie sa opereze datorita importantei economiilor de scara. Acesta este cazul RomTelecom sau SNCFR.

Traditia etatica “Corlbertismul industrial” dezvoltat printre elitele politice pe de o parte, obiectivele de putere pe de alta parte (asigurarea independentei nationale in termeni de aprovizionare energetica, de control al anumitor tehnologii), contribuie la cresterea functiilor productive al statului.

Rationalitatea interventiei publice considerata mai eficace de o parte de electorat, poate contribui la nationalizarea anumitor sectoare industriale. Aceasta nationalizare a unei parti a industriei este considerata ca o faza tranzitorie inainte de a ajunge la colectivizarea completa a industriei.

Criza anumitor industrii si sub-capitalizarea provocate de actionarii privati pot conduce statul la preluarea controlului acestor active.

Nationalizarea ca sanctiune a fost utilizata mai ales dupa al doilea razboi mondial din considerente ideologice si pentru a transfera puterea economica in tarile blocului comunist.


De ce privatizare ?

Privatizarea activelor publice care se dezvolta in economiile de piata, si mai general, in ansamblul sistemelor economice contemporane, presupune repunerea in mainile operatorilor privati a unei pati tot mai mare parte a capitalului public. Mai multe motive incinta guvernele sa intreprinda acest program:

eficacitatea slaba a intreprinderilor publice din sectorul concurential comparativ cu performantele intreprinderilor private;

risipa resurselor productive alimentata de paternitatea statului, adesea putin exigent privind rezultatele si comportamentul de cautator de renta a angajatilor si conducatorilor acestor intreprinderi;

slabiciunea resurselor statului petru a asigura rolul sau de actionar si intre altele nevoile financiare ale statului care, prin vanzarea de active publice (vanzarea “argintarie de familiei”) poate afecta sumele necesare reducerii nivelului datoriei sale;

esecul cunoscut al proiectelor industriale ale statului care conduce mai degraba la iesire decat la mentinerea pe piata;

contestabilitatea anumitor piete si politicile de liberalizare care intensifica concurenta si faciliteaza intrarea de noi competitori pe anumite piete pana acum reglementate si protejate prin importante bariere de intrare, mai ales in anumite servicii publice (telecomunicatii, posta).


Tehnicile de privatizare pot privilegia un anumit tip de control in raport cu altul: control prin intermediul pietei in Marea Britanie si vanzarea fara conditii a activelor, autocontrol in Franta unde cautarea investitorilor de referinta conduce la crearea nodurilor dure ale actionarilor pe care le regasim in cea mai mare parte la consiliile de administratie ale marilor intreprinderi care franeaza astfel controlul extern si limiteaza puterea de control a acelorlalti actionari.

Privatizarea nu este neaparat o solutie imediata a dificultatilor pe care le cunosc intreprinderile publice. Rezulta din studiul comportamentelor intreprinderilor privatizate, ca succesul trecerii din sectorul public in sectorul privat, in termeni de eficacitate, depinde de flexibilitatea si de eficacitatea sistemelor de control aplicate atunci c­and aceste intreprinderi se gaseau in mainile statului. Acolo unde controlul era apasator, rigid si indepartat de obiectivele comerciale finale, trecerea si adaptarea la noul mediu este mai dificila. Invers, cand intreprinderile beneficiaza de un anumit grad de autonomie, adaptarea este usurata. De altfel, intreprinderile odata privatizate, pot reduce cantitatea si calitatea serviciilor furnizate ca urmare a noului obiectiv prioritar care este maximizarea profitului.








Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2021 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact