Certificarea calitatii produslor si serviciilor

CERTIFICAREA CALITATII PRODUSLOR SI SERVICIILOR

1. Definitii, obiective, etape

Certificarea reprezinta activitatea unei organizatii autorizate, independente, in vederea determinarii, verificarii si atestarii scrise a conformitatii calitatii unei entitati (produs, serviciu sau proces) prin confirmarea superioritatii tuturor caracteristicilor acesteia, in comparatie cu un referential prestabilit.

Obiectivul esential al certificarii este de a garanta calitatea unui produs.

Recunoasterea oficiala a competentei unui organism de certificare se realizeaza prin acreditare. Scopul principal al acreditarii este de a tine sub control organismele de certificare din punctul de vedere al capacitatii acestora de a stabili corect caracteristicile unei entitati.

In economiile moderne, cumparatorii publici sau privati sunt din ce in ce mai interesati sa obtina garantii obiective privind calitatea produselor pe care le achizitioneaza sau a serviciilor la care apeleaza.

Certificarea produselor industriale este, in general, o actiune voluntara. Ea are ca obiect atestarea, prin intermediul unui certificat de calificare (conformitate sau calitate), eliberat de catre un organism tert si independent, ca un produs industrial sau un echipament este conform cu standardele sau cu alte specificatii tehnice. Certificarea conduce la aplicarea unei marci de conformitate pe produs.

Certificarea obligatorie se refera la produsele care sunt sub incidenta unor reglementari nationale referitoare la protectia vietii, sanatatii consumatorului sau protectia mediului inconjurator.

Certificatul trebuie sa contina o parte informativa, care sa descrie caracteristicile impuse, informatii asupra organismului care a efectuat controalele si marca de certificare, insotita de sigla sa. Aceasta marca permite sa se distinga, pe plan comercial, diferitele aplicatii ale certificarii.

Certificarea produselor presupune parcurgerea urmatoarelor etape mai importante:

adresarea unei cereri, insotita de un dosar tehnic, unui organism de certificare. Odata cu aceasta cerere, se prezinta si angajamentul intreprinderii privind respectarea cerintelor din reglementarea tehnica de referinta;

instrumentarea dosarului de catre organismul de certificare. Se verifica, in special, daca produsele si sistemul de productie raspund specificatiilor si criteriilor definite printr-o reglementare tehnica. In acest scop, se efectueaza o serie de incercari, intr-un laborator acreditat, pentru testarea unor asemenea produse;

efectuarea unei vizite (audit) la intreprindere, pentru a se constata conditiile concrete in care se efectueaza productia produselor supuse certificarii. Se urmareste, cu aceasta ocazie, daca procesele de fabricatie sunt tinute sub control. De asemenea, se pot face o serie de corectii, pe care producatorul este obligat sa le realizeze;

acordarea (sau refuzul) certificatului de conformitate si a dreptului de utilizare a marcii de conformitate. Daca certificarea este refuzata, se vor preciza toate caracteristicile care nu sunt satisfacute sau motivele care au condus la aceasta hotarare. Procedura de certificare se poate relua din faza de instrumentare a dosarului, atunci cand producatorul considera ca a luat toate masurile pentru ca productia produselor sale sa se faca respectand toate specificatiile cerute;

supravegherea intreprinderii si a calitatii produselor certificate. Periodic, organismul de certificare, pe baza autocontrolului fabricantului si a verificarilor in intreprindere, reinnoieste dreptul de a detine certificatul sau marca de conformitate. In situatia cand constata deficiente in fabricatie, care se pot remedia, face recomandarile necesare si suspenda dreptul de a detine certificatul sau marca de conformitate pana cand acestea se vor remedia.

In cazuri extreme, cand se constata deficiente imposibil de evitat sau cand producatorul refuza remedierea acestora, organismul de certificare poate retrage dreptul de a detine certificatul sau marca de conformitate, comunicand aceasta hot 656f59g arare, in scris, producatorului.

In figura 2.1 se prezinta, in sinteza, procesul de certificare al unui produs.

Propagarea, ca reactie in lant, a certificarii, reprezinta o caracteristica a acesteia. La inceput, intr-un anumit domeniu, nu exista sau exista putine produse certificate. Dupa certificare, aceste produse concureaza puternic pe cele necertificate, determinand si alti producatori sa-si certifice produsele. Mai mult, un producator certificat va deveni mult mai exigent cu furnizorii sai si, nu de putine ori, va solicita acestora sa i se livreze produse certificate, ceea ce conduce la aparitia si propagarea certificarii si in alte domenii.

Fig. 1. Diagrama de desfasurare a certificarii produselor

De asemenea, activitatea de certificare a impulsionat activitatea de standardizare, incat cele doua activitati au devenit un cuplu ce se determina reciproc. Standardul este, in primul rand, un instrument economic al statului si orice certificat se sprijina, in principal, pe standarde. Evolutia certificarii in raport cu cerintele pietei, influenteaza activitatea de standardizare si invers, standardizarea trebuie sa tina pasul cu evolutia tehnicii si, deci, influenteaza, la randul ei, certificarea. Din acest motiv, organismele certificatoare colaboreaza peste tot cu organismele nationale de standardizare. Nici aspectele economice nu sunt de neglijat, pentru ca certificarea constituie una din principalele surse de finantare ale acestor organisme.

Se poate vorbi de caracterul protectionist al certificarii. Notiunea de calitate, destul de omogena in interiorul unei tari, difera totusi de la o tara la alta. La scara nationala, certificatele pun in valoare specificatiile care stau la baza realizarii produselor, ceea ce conduce la protejarea acestora de concurenta. In plus, certificatele contribuie la protejarea pietei nationale, pentru ca industriasii care doresc sa vanda pe aceasta piata trebuie sa se adapteze la specificul pietelor nationale, ceea ce nu este intotdeauna usor de facut.

Organisme si certificari nationale si supranationale

In Germania, organismul de certificare DIN efectueaza putine certificari. Conformitatea produsului la standarde este acceptata prin simpla declaratie a producatorului. Aceasta se inregistreaza la DIN. Astfel, producatorul primeste dreptul de aplicare a siglei DIN intre doua bare orizontale. Acest mod de autocertificare este eficient, deoarece pe cel ce nu este loial in declaratia respectiva, il pandesc urmatoarele pericole:

o firma concurenta ii poate deschide proces in baza concurentei neloiale;

asociatiile consumatorilor, foarte prezente pe piata, pot dispune incercari de verificare la sesizarile beneficiarilor sau din proprie initiativa;

piata este foarte riguros controlata de landuri. Multi consumatori germani sunt interesati de marca de securitate GS (Geprüfte Sicherheit), proprietatea statului, care atesta conformitatea cu standardele referitoare la securitatea persoanelor si la legea germana GSG asupra securitatii. Aceasta marca se acorda de TÜV (Technische Überwahrungsvereine) si se bazeaza, in exclusivitate, pe incercari efectuate in laboratoare. In figura 2.2 se prezinta grafica celor doua marci germane.

Fig. 2. Simbolurile grafice ale marcilor de calitate germane TÜV si de securitate GS

Industriasii folosesc mult certificatele in publicitatea pe care o fac produselor proprii si manifesta o receptivitate deosebita la cerintele pietei, contribuind chiar si ei la aparitia unor noi tipuri de certificate. De exemplu, certificatul 'Ingerul albastru', care da incredere in calitatile ecologice ale produsului si care s-a dovedit, in timp, ca are mare priza la public.

Ansamblul certificatelor este controlat de RAL, organism sub controlul statului.

In Franta, desi are una din cele mai bogate si vechi activitati de certificare, creand inca din anul 1938 marca NF (normalisation française), cadrul legal s-a definitivat in 1987, odata cu aparitia legii Scrivener, elaborata in scopul protejarii si informarii consumatorului, pentru controlul activitatilor de certificare si evitarea abuzurilor si fraudelor. Aceasta lege impune ca toate organismele certificatoare sa fie agreate de autoritatea publica, pe baza dovedirii independentei si impartialitatii lor si a capacitatii de a controla produsele si mijloacele de realizare.

Deciziile de acreditare a organismelor sunt luate de Ministerul Industriei sau al Constructiilor, dupa avizul ministerelor implicate si al unui Comitet Consultativ de Certificare.

Sunt acreditate mai multe organisme certificatoare de produse, cele mai importante fiind:

AFNOR, care este organismul national de standardizare. El poseda marca NF de conformitate cu standardele franceze si realizeaza peste 70% din totalul certificarilor;

LNE este Laboratorul National de Incercari, care lucreaza, intre altele, si pentru ANFOR.

Principalele parti interesate in certificarea franceza sunt, in primul rand, statul, care astfel isi exercita controlul asupra produselor puse pe piata, si indistriasii insisi, pe care certificarea ii ajuta la promovarea produselor si imbunatatirea calitatii.

In Marea Britanie, guvernul a instituit un Consiliu National de Acreditare a organismelor certificatoare, NACCB. Acesta a acreditat mai multe organisme de certificare, dintre care cele mai importante sunt Institutul Britanic de Standardizare (British Standards Institution - BSI) si Lloyd's.

Sistemul englez prezinta trei caracteristici principale:

la baza politicii de calitate sta certificarea sistemului calitatii, respectiv a intreprinderilor, guvernul editand un anuar al acestora;

certificarea intreprinderilor este foarte apropiata de produs, verificandu-se, in special, capacitatea acestora de a realiza produsele respective;

certificarea produselor se obtine dupa certificarea sistemului calitatii intreprinderii (de regula se foloseste modulul 2 - ISO 9002), pe baza unor determinari de laborator efectuate asupra produsului.

Se remarca si posibilitatea ca fabricantii sa-si poata declara singuri conformitatea produselor la standard, fara obligatia sa semnaleze aceasta BSI.

Comunitatea Economica Europeana (CEE) a rezolvat problema certificarii produselor si global, pe toata aria geografica a acesteia. Solutia are la baza documente elaborate in comun de statele membre. Astfel, documentul 'Noua apropiere' din mai 1995 si 'Actul unic' aprobat in 1990, au la baza urmatoarele concepte fundamentale:

produsele fabricate legal intr-unul din statele membre pot fi admise legal pe piata celorlalte state membre;

in cazul in care trebuie aparate interesele generale, urmarite in toate statele membre (sanatate, siguranta, mediu ambiant), gradul de disciplina ce se cere adoptat pentru grupe de produse specifice care implica astfel de interese generale este limitat la definirea unor 'cerinte esentiale', care exprima astfel de obiective;

'cerintele esentiale' sunt definite de directivele comunitare care indica si procedurile pe care producatorii trebuie sa le utilizeze pentru a demonstra ca propriile produse respecta cerintele prescrise;

corespondenta produselor la cerintele prescrise este evidentiata de aplicarea marcii CE pe produs.

Marcajul CE nu exclude folosirea altor marci, cu conditia ca acestea sa nu creeze confuzie. Nu este deci o contrapunere intre marcile de calitate (marci voluntare) si marcajul CE. Acesta din urma asigura prezenta caracteristicilor pe care produsul trebuie sa le posede, pentru a intra pe piata europeana.

In figura 2.3 se prezinta simbolurile grafice pentru marca CE.

Se impune clarificarea ca, in timp ce, in cazul certificarii voluntare, acordarea marcii este consecinta directa a operatiunii de certificare efectuata de organele de certificare, in cazul certificarii obligatorii, aceasta trebuie efectuata numai de Organismele notificate. Notiunea de Organism notificat reprezinta un laborator de incercare sau un alt organism de certificare desemnat de catre un Guvern national comunicat Comisiei comunitare, ca fiind indicat sa functioneze pentru certificarea conformitatii cu cerintele esentiale prescrise in directivele comunitare. Pentru unele produse, directivele comunitare prevad ca verificarea de conformitate cu cerintele esentiale sa fie certificata chiar de producator, lasand in grija organismelor notificate si a autoritatilor competente doar sarcina de urmarire a acestora. Aceasta particularitate se bazeaza pe constatarea ca, in foarte multe cazuri, producatorul poate beneficia de laboratoare, aparatura si proceduri mai specializate pentru caracterizarea tipului de produse pe care le realizeaza.

Directivele comunitare se refera la documentele elaborate de CEE pentru admiterea in comert a produselor si a cerintelor pe care acestea trebuie sa le indeplineasca.

Standardele comunitare si reglementarile tehnice sunt documente care prezinta caracteristicile pe care produsele si structura organizatorica a producatorului trebuie sa le indeplineasca pentru a demonstra conformitatea cu cerintele directivelor.

Certificarea este activitatea prin care un organism tert notificat declara conformitatea unui produs, proces sau serviciu cu reglementarile comunitare si se materializeaza prin marca CE aplicata pe produs.

Rezulta ca pentru certificarea si obtinerea marcii CE trebuie sa fie indeplinite succesiv urmatoarele activitati:

Comisia Economica Europeana elaboreaza, pe grupe de produse, directive comunitare;

Guvernele nationale analizeaza directivele in cadrul Sistemului national al calitatii si desemneaza Organismele de acreditare;

Organismele acreditate stabilesc Organismele notificate. Acestea sunt cele care au dreptul si posibilitatea sa evalueze conformitatea cu cerintele esentiale pentru produsele sau sistemele calitatii producatorilor;

Producatorii detecteaza produsele lor care intra sub incidenta directivelor comunitare. Se conformeaza procedurii de certificare si declanteaza procesul de certificare;

In urma activitatii de evaluare a organismelor notificate, daca produsul indeplineste cerintele esentiale si producatorul se dovedeste capabil sa controleze calitatea produselor fabricate, se elibereaza certificatul de calitate care da dreptul producatorului sa aplice marca CE pe produs.

Calea certificarii pentru produse impune planificarea unei serii de activitati care trebuie efectuate de producator. Acestea sunt, in ordine, urmatoarele:

identificarea propriilor produse care trebuie certificate;

identificarea directivelor aplicabile acestora;

identificarea cerintelor esentiale care trebuie respectate;

identificarea standardelor tehnice sau a reglementarilor tehnice ce trebuie respectate;

studierea regulilor de clasificare a produselor;

alegerea modului de evaluare a conformitatii dintre cele indicate de directivele ce se cer respectate;

pregatirea documentatiei necesare;

identificarea organismelor de certificare notificate.

Se va detalia, in continuare, continutul acestor activitati:

Prima activitate trebuie sa fie in legatura cu identificarea clara a utilitatii produsului si, deci, apoi, selectarea directivei care trebuie aplicata si a claselor de risc din care face parte;

Identificarea tuturor directivelor care se refera la propriile produse. De exemplu, dispozitivele medicale trebuie sa satisfaca toate indicatiile directivelor aplicabile (exemplu de directive comunitare: compatibilitatea electromagnetica 89/336/CEE, materiale electrice pentru joasa tensiune 73/23/CEE, ambalarea si etichetarea substantelor periculoase 92/32/CEE, etc.);

Stabilirea listei cu toate cerintele esentiale, caracteristicile produsului, alegerea materialelor necesare confectionarii, etc., inclusiv informatiile pe care trebuie sa le transmita utilizatorului pentru exploatarea in siguranta a produselor;

Identificarea standardelor europene sau nationale aplicabile propriilor produse;

Se studiaza regulile de clasificare functie de risc;

Functie de clasa de risc, conformitatea poate fi stabilita de producator sau organismele notificate sau trebuie ca o institutie notificata sa certifice atat produsul, cat si sistemul calitatii intreprinderii;

Intocmirea documentatiei consta in: descrierea generala a tipului de produs, schemele si desenele proiectului (documentatia de executie), standardele aplicate, solutiile adoptate pentru satisfacerea cerintelor esentiale, calculele de proiectare, analiza riscurilor, verificari experimentale, etc.;

Alegerea organului de certificare notificat. Aceasta alegere se face functie de costurile, perioada in care se poate face certificarea si limba de comunicatie in care se face analiza. Se face cererea si se intocmeste Manualul calitatii, lista procedurilor adoptate, informatii generale asupra societatii si lista produselor pe care le comercializeaza.

Organismul notificat evalueaza documentatia, face inspectia la sediul producatorului printr-un grup de evaluare, care confrunta documentatia tehnica cu conformitatea realitatilor din intreprindere. Grupul de evaluare are cel putin o persoana foarte specializata in tehnologia in cauza.

Certificarea are o durata limitata si trebuie reinnoita prin inspectii ale Organismului notificat si aprecierea asupra producatorului, rezultata in urma unor vizite neanuntate sau vizite care urmaresc mentinerea sistemului calitatii.

Certificarea este un proces foarte complex, necesitand pentru intreprindere un nou mod de lucru, reguli noi si 'cultura noua'. Individul este considerat autorul principal, prin capacitatea acestuia de a accepta si asimila lucruri noi. Timpul necesar pentru certificare este relativ mare, fiind, obisnuit, de peste 12 luni.

In concluzie, certificarea produselor este, in contextul dezvoltarii dinamice a economiei mondiale, o activitate deosebit de importanta. Un produs certificat are trei avantaje: este mai bine vandut, mai bine cumparat si mai bine reglementat.

3. Certificarea sistemelor calitatii

In cazul cand producatorul realizeaza o gama redusa de produse, atunci calitatea este justificat sa fie dovedita prin certificarea de produs.

Daca insa producatorul realizeaza o productie diversificata, atunci calitatea nu se mai justifica sa fie dovedita prin certificarea de produs, deoarece costurile certificarii, rezultate prin insumarea costurilor necesare certificarii fiecarui produs, sunt deosebit de mari. Increderea in capacitatea si competenta producatorului se dovedeste, in aceste cazuri, prin certificarea de sistem, cunoscuta si sub denumirea de certificare de intreprindere.

Despre sistemul calitatii a inceput sa se vorbeasca incepand din anul 1975, iar standardul ISO 9000, elaborat in 1987, recomanda construirea acestuia pentru a realiza calitatea produselor.

Standardul SR ISO 8402:1995 defineste sistemul calitatii. Sistemul calitatii trebuie sa fie atat de dezvoltat, incat sa atinga obiectivele stabilite pentru calitate.

Certificarea sistemului calitatii unui producator reprezinta atestarea, de catre un organism de certificare, a conformitatii acestuia cu un standard european de referinta din seria EN 29000 (ISO 9000). Certificarea sistemului calitatii se realizeaza atat in scopuri externe (publicitate, aliniere la diferite reglementari, etc.), cat si scopuri interne (realizarea obiectivelor politicii in domeniul calitatii, motivarea personalului pentru imbunatatirea calitatii, asigurarea capabilitatii proceselor privind realizarea anumitor performante).

Prin certificare, producatorul isi alege acel organism tert care, prin prestigiul lui recunoscut, poate oferi garantia superioritatii intreprinderii fata de concurenti prin existenta unui sistem al calitatii capabil sa asigure constant produse corespunzatoare, pentru satisfacerea cerintelor clientilor.

In plus, alegerea organismului de certificare are in vedere zona geografica unde se intentioneaza sa se realizeze extinderea sau stabilizarea pietei pentru produsele realizate. De exemplu, pentru castigarea pietei, in Germania se va alege unul din urmatoarele organisme: DQS, TÜV-CERT, Lloyd's Register, Germanischer Lloyd, Det Norske Veritas, Bureau Veritas, etc. Dintre acestea, se va selecta unul dintre organismele care s-au specializat in certificarea sistemelor calitatii in domeniul specific producatorului.

Un criteriu important este si costul certificarii, care trebuie sa corespunda posibilitatilor intreprinderii ce doreste sa fie certificata. Din acest punct de vedere, intreprinderile isi negociaza costurile certificarii cu organismele de certificare si isi pot alege partenerii care stabilesc conditiile financiare compatibile cu posibilitatile lor.

Organismele de certificare importante, in special cele din Europa, si-au sporit eforturile de adaptare si si-au pregatit auditori din randurile specialistilor din tarile din care potential pot avea clienti. Astfel, aceste organisme vin in intampinarea clientilor cu posibilitatea ca documentatia, si chiar auditul, sa fie realizate in limba tarii din care vine solicitantul.

Costurile pentru certificarea si mentinerea sistemului calitatii sunt relativ mari. De exemplu, o zi de audit in Germania, costa 1800 DM, analiza documentelor (manual si proceduri) si inregistrarea 9000 DM, la care se adauga cheltuielile legate de implementarea si mentinerea sistemului calitatii.

De remarcat ca un certificat obtinut pentru sistemul calitatii unei intreprinderi nu presupune, in mod automat, ca toate produsele pe care le realizeaza vor fi fara abateri fata de cerintele stabilite. Legislatiile privind responsabilitatile producatorului s-au inasprit in ultimii ani in toate tarile, mai ales in cele ale Pietei Comune. In cazul aparitiei unor produse sau procese defectuoase, producatorul poate utiliza ca argument juridic faptul ca a luat totusi toate masurile posibile, implementand, in acest scop, un sistem al calitatii care a fost certificat.

Dificultatile legate de implementarea unui sistem al calitatii certificabil, precum si cheltuielile relativ mari in legatura cu certificarea si mentinerea sistemului, determina intreprinderile mici sa aiba retinere fata de acest tip de certificare.

Certificarea sistemelor calitatii presupune parcurgerea urmatoarelor patru faze:

pregatirea auditului certificarii;

examinarea documentatiei sistemului calitatii;

efectuarea auditului de certificare;

acordarea certificarii si supravegherea respectarii conditiilor certificarii.

Pentru exemplificare se va analiza, in continuare, modalitatea certificarii sistemelor calitatii de catre organizatia TÜV-CERT (Germania).

In figura 2.4 se prezinta diagrama privind derularea activitatilor in vederea certificarii.

S-a insistat in mod deosebit asupra metodologiei de certificare a sistemelor calitatii adoptata de organizatia TÜV-CERT pentru urmatoarele motive:

certificarile TÜV-CERT sunt, in foarte multe state europene, recunoscute ca fiind de maxima exigenta;

interesele comerciale ale multor intreprinderi romanesti si, in special ale celor din sectorul constructii de masini, sunt legate de piata germana si cea adiacenta acesteia, incat merita cunoscute aspectele concrete ale acestei piete, din punctul de vedere al calitatii;

certificarile celorlalte organisme de certificare germane aplica aproximativ aceeasi metodologie;

metodologia TÜV-CERT este, de asemenea, similara in multe privinte cu metodologiile altor organisme europene si din alte zone ale lumii;

prin hotarare a Consiliului de Acreditare din tara noastra, organismul TÜV a fost acreditat, in Sistemul National al Calitatii, ca organism de certificare pentru majoritatea domeniilor de activitate economica. Dintre acestea, mentionam domeniul metalelor si produse din metal, masini si echipamente, echipamente electrotehnice, constructii navale, echipamente de transport, procedee de fabricatie neconventionale, bunuri personale si de uz casnic;

cele mai multe certificari internationale ale sistemelor calitatii s-au contractat de catre intreprinderile din tara noastra cu organismul TÜV, Germania.

Fig. 4. Schema de certificare a sistemelor calitatii de catre TÜV-CERT

In Romania, singura autoritate care are dreptul de acreditare a organismelor (de acreditare a laboratoarelor, de certificare a produselor, de certificare a sistemelor calitatii sau de certificare a personalului) este Institutul Roman de Standardizare (IRS). In cazul organismelor de certificare a sistemelor calitatii, conditiile organizatorice si de functionare trebuie sa fie conforme standardului romanesc si european SR EN 45012.

Acreditarea nu este obligatorie, intreprinderea avand libertatea sa-si aleaga organismul de certificare care sa corespunda politicii sale de promovare a produselor pe diverse piete de desfacere.

In 1997 era acreditat in Romania, pentru certificarea sistemelor calitatii, ca organism extern, doar TÜV Bayern Sachsen, München, Germania, cu o reprezentanta in Bucuresti (deci cu posibilitatea certificarii sistemelor calitatii si cu documentatia intocmita in limba romana). Acest organism este acreditat sa certifice sistemele calitatii, practic, in toate domeniile de activitate economica.

Ca organisme nationale, in 1997, erau acreditate urmatoarele firme:

AEROQ S.A. Bucuresti, pentru, in special, industria aeronautica, dar si pentru industria alimentara, textila, prelucrarea lemnului, chimie si petrochimie, produse farmaceutice, din cauciuc, mase plastice, metale, pentru materiale de constructie, pentru masini si echipamente electrotehnice, electronice si optice, etc.;

SRAC Bucuresti, cu acoperirea tuturor domeniilor firmei AEROQ si, in plus, pentru servicii ca, de exemplu, intermedieri financiare, hoteluri si restaurante, proprietati mobiliare, servicii de inginerie, administratie publica, invatamant, sanatate, protectie sociala, etc.

4. Cadrul juridic al certificarii si acreditarii in Romania

Necesitatea integrarii activitatilor economice din tara noastra in sistemul economic mondial actual, a determinat conceperea cadrului legal si institutional al certificarii si acreditarii. Pe baza analizei experientei acumulate in acest domeniu, in special in tarile vest-europene, in Romania s.a definitivat, prin Hoitararea de Guvern nr. 167/1992, cadrul legal al constituirii si functionarii Sistemului National de Certificare. Acest sistem cuprinde ansamblul organismelor de certificare a produselor si serviciilor, organismelor de certificare a sistemului calitatii, organismelor de certificare a personalului, organismelor de acreditare a laboratoarelor de incercari, precum si ansamblul laboratoarelor acreditate.

Sistemul National de Certificare este coordonat de Institutul Roman de Standardizare (IRS).

In prezent, Institutul Roman de Standardizare se recomanda prin urmatoarele:

este organul national care coordoneaza activitatea de standardizare in Romania;

este membru al organismelor de standardizare internationala ISO si CEI si europeana CEN, CENELEC si ETSI si participa la lucrarile FAO si CEE-ONU;

intre relatii cu 89 tari membre ISO si CEI;

aproba standarde romane SR elaborate in cele peste 200 comitete tehnice in care activeaza peste 4000 experti;

acrediteaza si notifica organismele de certificare a sistemului calitatii, personalului si produselor;

certifica produsele care respecta standardele romane, avand dreptul de utilizare al marcii SR si SR-S;

organizeaza activitatea de formare in domeniul asigurarii calitatii, managementului calitatii, auditarii, standardizarii in cadrul sistemului national de certificare a calitatii;

Rezulta ca Sistemul National de Certificare a fost conceput in jurul Institutului Roman de Standardizare, conform figurii 2.5.

Deciziile referitoare la acreditare sunt luate de Directia de Certificare, Acreditare si Notificare Organisme, Calitate (DCANOC) din cadrul IRS, pe baza avizului Consiliului de Acreditare. Infiintat in 1993, Consiliul de Acreditare are sarcina sa analizeze dosarul de acreditare, cuprinzand documentele care trebuie prezentate de organismele care solicita acreditarea.

Acreditarea se realizeaza pe baza standardelor seria EN 45000, adoptate si ca standarde nationale. Dupa acreditare, organismele sunt supravegheate prin auditari, pe perioada de valabilitate a acreditarii (de regula 2 ani). In cazul constatarii unor abateri de la conditiile stabilite Institutul Roman de Standardizare poate sa suspende sau, cu avizul Consiliului de Acreditare, poate sa retraga acreditarea.

Fig. 5. Sistemul de acreditare si certificare din Romania

Organismele acreditate au dreptul de utilizare a marcii de acreditare IRS.

Incetarea utilizarii marcii de acreditare IRS, conform Regulamentului de utilizare a marcii IRS de acreditare, are urmatoarele reguli:

in cazul retragerii acreditarii, organismul va inceta imediat utilizarea, sub orice forma, a marcii de acreditare;

in cazul retragerii acreditarii numai pentru anumite activitati, organismul va inceta imediat utilizarea marcii de acreditare pentru activitatile respective;

in cazul retragerii acreditarii, organismul va lua toate masurile ca agentii economici sau laboratoarele care au dreptul de utilizare a siglei organismului conjugat cu marca de acreditare, sa inceteze utilizarea marcii de acreditare;

utilizarea fara drept a marcii de acreditare IRS atrage raspunderea civila, administrativa, penala, conform legii, a celor vinovati.

De asemenea, pe toata perioada pentru care un organism a fost acreditat, trebuie sa respecte urmatoarele cerinte:

sa se conformeze tot timpul la cerintele pentru acreditare, sa permita accesul echipei de audit la inregistrari asupra evaluarilor anterioare, actiuni corective, reclamatii;

sa puna la dispozitia echipei de evaluatori asistenta si mijloacele necesare pentru desfasurarea activitatii acestora;

sa permita participarea reprezentantilor IRS si ai Consiliului de Acreditare in calitate de observatori la primele certificari sau acreditari de laboratoare;

sa-si asume acreditarea numai pentru domeniul pentru care i-a fost acordata;

sa respecte cerintele din Regulamentul de utilizare a marcii de acreditare;

sa achite toate taxele pentru acreditare, mentinerea acreditarii si publicare in revista Standardizarea si Buletinul Standardizarii;

sa transmita la IRS, in vederea publicarii, datele referitoare la:

produse si servicii care au obtinut certificarea;

agenti economici care au obtinut certificarea sistemului calitatii;

laboratoare acreditate;

specialisti autorizati pentru activitatea de audit;

suspendarea, retragerea certificarii sau acreditarii laboratorului;

sa notifice imediat, in scris, la IRS si Consiliul de Acreditare schimbarile intervenite in situatia sa initiala, ca de exemplu:

statutul juridic, comercial;

structura organizatorica sau administrativa (de exemplu, la nivelul conducerii);

politica in domeniul calitatii sau procedurile;

sediul;

personal, echipamente, instalatii, etc., dupa caz;

sa transmita informatii asupra reclamatiilor privitoare la activitatea intreprinsa sau asupra produselor, serviciilor, sistemelor de calitate certificate sau laboratoare acreditate;

sa nu desfasoare activitate de consultanta.

Sistemul certificarii conformitatii produselor si serviciilor cu standardele nationale de referinta s-a legiferat prin Ordonanta Guvernului nr. 19/1992. Aceasta reglementeaza aplicarea marcilor de conformitate cu standardele romane, marci gestionate de Institutul Roman de Standardizare.

Certificarea conformitatii cu standardele romane este de doua tipuri: voluntara si obligatorie.

Certificarea voluntara se efectueaza pentru produsele si serviciile realizate in conformitate cu standardele romane neobligatorii.

Cerificarea obligatorie se efectueaza pentru produsele si serviciile realizate in conformitate cu standardele romane obligatorii si se refera, in general, la protectia vietii, sanatate, securitatea muncii si protectia mediului inconjurator. Lista standardelor cu caracter obligatoriu este stabilita de Institutul Roman de Standardizare. Certificarea obligatorie este reglementata de Hotararea Guvernului nr. 167/1992 si constituie unul din instrumentele pe care statul le poate folosi pentru protectia consumatorului si mediului inconjurator.

Institutul Roman de Standardizare a inregistrat la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci marca SR si SR-S. Marca SR certifica conformitatea cu standardele romanesti ce se aplica voluntar, iar marca SR-S certifica conformitatea cu standardele obligatorii care, asa cum s-a aratat, se refera, in general, la protectia vietii si sanatate.

Regulamentul general al marcii SR de certificare a conformitatii produselor precizeaza ca certificarea produselor si serviciilor se face numai de catre organisme de certificare acreditate in cadrul Sistemului National de Certificare, iar incercarile necesare certificarii trebuie realizate doar in laboratoarele acreditate. De asemenea, acesta prezinta organizarea generala, conditiile de utilizare, gestionarea marcii SR, informatii privind produsele care beneficiaza de marca SR, sanctiuni, contestatii, incetarea dreptului de utilizare a marcii, utilizarea abuziva, regimul financiar, etc.

Dreptul de utilizare a marcilor SR si SR-S este acordat de Institutul Roman de Standardizare pe baza avizului Comitetului de marca, corespunzator domeniului din care face parte produsul sau serviciul in cauza.

Titularii marcii de certificare SR si SR-S, o pot aplica pe produse, ambalajele acestora sau pe documentele referitoare la produsele si/sau serviciile respective. Modelul grafic al marcilor SR si SR-S este prezentat in figura 2.6.

Titularul poate utiliza simbolurile grafice ale marcilor in una din culorile: negru, rosu sau verde si le poate aplica prin tiparire, imprimare, poansonare, gravare, stantare, etc., pastrand forma si proportiile modelului inregistrat. Marca trebuie sa contina atat simbolul grafic SR sau, dupa caz, SR-S, cat si indicativul standardului de referinta in dreapta sus sau centrat jos, cu indicatia Produs certificat plasata deasupra. daca certificarea se refera numai la conformitatea cu una sau mai multe conditii specificate in standardul de referinta, atunci acestea se inscriu, una sub alta, dupa indicativul standardului.

Utilizarea abuziva a marcilor de conformitate SR si SR-S da dreptul Institutului Roman de Standardizare sa intenteze orice actiune in justitie, pe baza dovezilor obtinute in procesul de supraveghere.

Se considera abuziva utilizarea marcilor SR si SR-S in urmatoarele cazuri:

utilizarea marcilor SR si SR-S de catre cei care nu au acest drept;

utilizarea marcilor SR si SR-S in legatura cu produse si/sau servicii pentru care cererea de acordare a dreptului de utilizare a marcii de conformitate este in curs de instrumentare;

utilizarea marcilor SR si SR-S in legatura cu produse si/sau servicii realizate de titular, altele decat cele pentru care a obtinut dreptul de utilizare;

utilizarea marcilor SR si SR-S de catre titular pentru produse si/sau servicii similare cu cele pentru care a obtinut dreptul de marca, dar care sunt realizate de alt producator.

Organisme de certificare si acreditarea lor

Necesitatea integrarii economice a tarii noastre in sistemul economic mondial actual, a determinat constituirea Sistemului National de Certificare a Calitatii. Datorita necesitatii unei politici comune in elaborarea si promovarea standardelor specifice activitatii de acreditare si certificare, tinand seama si de experienta acumulata in unele tari ca Marea Britanie, Belgia, Italia, Africa de Sus, rolul coordonator al tuturor activitatilor din acest domeniu a fost atribuit Institutului Roman de Standardizare (IRS).

Pentru indeplinirea activitatilor de acreditare si notificare a organismelor de certificare si a organismelor de acreditare a laboratoarelor de incercari, pe langa Consiliul de Administratie al IRS se infiinteaza un Consiliu de Acreditare, compus din 18 reprezentanti ai tuturor partilor interesate.

Activitatea serviciului de acreditare, ca parte componenta a Directiei Certificare, Acreditare si Notificare Organisme, Calitate din IRS, precum si activitatea echipelor de audit si a altor colaboratori, urmata de analiza si avizarea Consiliului de Acreditare, trebuie sa conduca, in final, la acreditarea organismelor de certificare care efectueaza certificarea sistemelor calitatii, certificarea produselor, certificarea competentei personalului sau la acreditarea organismelor care acrediteaza laboratoarele de incercari.

Principalele etape ale activitatii de acreditare sunt:

Informarea preliminara;

Primirea si inregistrarea cererii de acreditare a organismului solicitator de acreditare;

Examinarea documentelor de conducere si organizare si a documentelor tehnice ale organismului respectiv, din punctul de vedere al conformitatii cu standardele romane din domeniul asigurarii calitatii;

Evaluarea, la fata locului, a conformitatii organizarii si functionarii cu documentele organismului respectiv;

Acordarea certificatului de acreditare;

Supravegherea ulterioara, in vederea mentinerii sau suspendarii acreditarii.

Principiile care stau la baza activitatii de acreditare, inspirate din practica internationala, sunt:

coerenta si competenta tehnica la nivel national si european;

deschidere si transparenta;

flexibilitatea procedurilor de acreditare.

Scopul activitatilor de acreditare a organismelor este de a implementa prevederile standardelor europene, seria EN 45000, in activitatea organismelor din tara noastra, in vederea ridicarii continue a gradului de incredere si, in perspectiva, a dirijarii corespunzatoare a negocierilor in vederea unei recunoasteri mutuale.

Efectele scontate sunt:

produsele nationale sa devina recunoscute pe piata externa;

recucerirea pietei interne;

ameliorarea balantei comerciale;

stabilirea unei ierarhizari reale pentru o cat mai buna satisfacere a consumatorilor.

In Romania a fost preluata integral seria de standarde internationale EN 45000, sub forma standardelor romane, seria SR EN 45000. Astfel, standardele EN 45001 'Criterii generale pentru functionarea laboratoarelor de incercari', EN 45002 'Criterii generale pentru evaluarea laboratoarelor de incercari' si EN 45000 'Criterii generale pentru organismele de acreditare a laboratoarelor', au fost asimilate respectiv cu SR EN 45001, SR EN 45002, SR EN 45000. Acestea trebuie implementate deopotriva in activitatea laboratoarelor solicitante de acreditare, precum si in activitatea organismelor care afecteaza acreditarea laboratoarelor.

Cele mai importante capitole cuprinse in aceste standarde sunt:

definirea obiectului si domeniul de aplicare;

definirea termenilor tehnici utilizati;

referiri la situatia juridica si competenta tehnica;

probleme referitoare la personal, echipamentul de lucru si procedurile de incercare si testare;

prezentarea criteriilor de acreditare, a formelor si metodelor de evaluare.

Pentru cazul in care un organism solicita sa fie acreditat pentru a efectua acreditarea laboratoarelor, acestea trebuie sa parcurga urmatoarele etape:

Stabilirea legaturii. Organismul solicitant adreseaza o scrisoare de intentie Institutului Roman de Standardizare;

Transmiterea documentelor informative. Institutul Roman de Standardizare pune la dipozitia organului solicitant un set de documente care ii permit acestuia sa ia la cunottinta de conditiile impuse organismelor care solicita acreditarea, precum si de drepturile si obligatiile organismelor care obtin acreditarea. Acest set de documente contine si Cererea de acreditare a laboratoarelor de incercari, care da posibilitatea unei prime evaluari preliminare a organismului, in vederea elaborarii si incheierii contractului;

Evaluarea in vederea acreditarii. Pentru derularea acestei etape, a fost creata procedura generala cu titlul 'Evaluarea in vederea acreditarii organismelor';

Acordarea acreditarii. Pe baza rezultatelor evaluarii din etapa a 3-a, procedura specifica 'Acordarea acreditarii organismelor' conduce la acordarea sau neacordarea acreditarii. Daca organismul solicitant nu a primit acreditarea si considera ca a fost nedreptatit prin aceasta hotarare, se poate face contestatie, care se trateaza conform procedurii specifice 'Tratarea contestatiilor';

Supravegherea organismelor acreditate. Pentru aceasta etapa s-a elaborat procedura specifica 'Supravegherea organismelor acreditate'.

Unul dintre cele mai importante documente pentru faza initiala a procesului de acreditare este 'Cererea de acreditare a organismelor de acreditare a laboratoarelor de incercari'. Acest formular complex, contine mai multe capitole.

Capitolul I, 'Identificare', contine denumirea sub care este inregistrat organismul de acreditare, statutul juridic (precizand tipul actului, emitentul, data si numarul de inregistrare) si sediul organismului, adresa exacta, formele in care poate fi contactat, contul bancar.

Capitolul II, 'Resurse financiare', trebuie sa evidentieze dotarile principale proprii sau puse la dispozitie de alta organizatie.

Capitolul III, 'Resurse umane', va prezenta situatiile la zi ale 'personalului intern' si 'personalului tehnic propriu si extern'.

In legatura cu 'personalul intern', se prezinta situatia la zi a personalului executiv, precizand: numarul total de persoane angajate si tipul de contract de angajare in baza caruia colaboreaza cu organismul de acreditare, numarul de angajati cu contract permanent, numarul de angajati cu contract de colaborare, numarul persoanelor detasate de la alte organizatii, lista persoanelor cu functii (precizand atat instruirea, cat si experienta acestora).

In legatura cu 'personalul tehnic propriu si extern', trebuie completate datele referitoare la personalul utilizat in activitatile de evaluare-audit, precizand calificarea si recunoasterile pentru fiecare persoana care poate fi incadrata in categoriile de 'auditor certificat' si 'expert tehnic'.

Capitolul IV, 'Resurse materiale', trebuie sa evidentieze dotarile principale proprii sau puse la dispozitie de alta organizatie.

Capitolul V, 'Organizarea', trebuie sa prezinte personalul de conducere a organismului, pe trei subcapitole: 'consiliul de administratie', 'consiliul de acreditare' si 'comitetele sectoriale'.

Capitolul VI, 'Laboratoare metrologice colaboratoare', trebuie sa prezinte lista laboratoarelor metrologice cu care solicitantul colaboreaza pentru verificarea si atestarea metrologica a aparatelor.

Capitolul VII, 'Alte activitati', indica toate activitatile prestate de organizatia din care face parte organismul de acreditare, lista laboratoarelor proprii si domeniile de competenta ale acestora.

Capitolul VIII, 'Declaratia de cunoastere-acceptare a cerintelor si a obligatiilor', are scopul de a asigura ca relatiile dintre organismele care solicita acreditarea si factorii responsabili cu auditarea si acordarea acreditarii sa se bazeze pe reglementari precise.

Ultimul capitol, ' Disponibilitatea pentru acreditare', prezinta data de la care organismul solicitant considera ca se poate demara procedura de acreditare.

In final, cererea este semnata de conducatorul organismului de acreditare a laboratoarelor de incercari.

Pe baza declaratiilor din 'Cererea de acreditare a organismelor de acreditare a laboratoarelor de incercari', I.R.S. constata oprtunitatea demararii procesului de auditare si stabileste componenta echipei de audit, durata auditului si tarifele care vor face obiectul contractului ce urmeaza a fi incheiat.

De remarcat ca, in mod normal, multe laboratoare din intreaga lume sunt acreditate in conformitate cu 'Conditiile generale de competenta a laboratoarelor de incercari si metrologie', cunoscute sub denumirea 'Ghidul 25', publicat in comun de Organizatia Internationala pentru Standardizare - ISO si Comisia Electrotehnica Internationala - CEI. Alte laboratoare demonstreaza conformitatea lor cu seria de standarde de asigurare a calitatii ISO 9000. Pentru laboratoare, acest lucru inseamna conformitatea cu ISO 9002: 'Sistemele calitatii. Model pentru asigurarea calitatii in productie si montaj'. Apare astfel o confuzie intre notiunile de certificare a laboratoarelor conform 'Ghidului 25' sau standardelor din seria EN 45000. Fara indoiala ca intre cele doua notiuni se pot stabili o serie de asemanari, dar si multe deosebiri. De aceea, accentuam ca prin acreditarea unui laborator se realizeaza o recunoastere oficiala ca acesta are competenta sa execute anumite incercari sau tipuri de incercari specifice. Cuvintele cheie sunt 'competenta' si 'incercari specifice'. Ca urmare, acreditarea laboratoarelor se poate considera ca o forma inalt specializata a certificarii. Fiecare acreditare recunoaste capabilitatea tehnica (competenta) laboratorului, definita sub forma unor incercari, masuratori, calibrari, etalonari. In acest sens, ea ar trebuie sa fie recunoscuta ca o forma de sine statatoare a certificarii, distincta de certificarea sistemelor calitatii, asa cum se prevede in cadrul ISO 9000. Acreditarea laboratoarelor poate fi privita ca o forma de sustinere tehnica pentru un sistem al calitatii, in acelasi mod in care certificarea de produs poate fi considerata ca o alta forma de sustinere a unui sistem al calitatii certificat.

Pentru acreditarea laboratoarelor din tara noastra, se pot obtine relatii detaliate din revista 'Standardizarea', astfel:

in nr. 2/1994, pentru 'Ghidul de completare a cererii de acreditare a organismelor de acreditare a laboratoarelor de incercari' si 'Cererea de acreditare';

in nr. 3/1994 si 4/1994, pentru 'Mapa de documente informative pentru organismele de acreditare a laboratoarelor de incercari'.

Organismele acreditate de Institutul Roman de Standardizare pot utiliza 'Marca de acreditare - IRS' pentru certificatele pe care le emit si pentru reclame. De asemenea, o pot aplica pe produsele certificate, pe scrisorile si documentele de lucru, pe sediile proprii. Marca de acreditare trebuie sa respecte proportiile modelului grafic din figura 2.7.a, iar cand se aplica pe documente, sa respecte dimensiunile din figura 2.7.b. Marca se poate aplica pe documente impreuna cu marca de certificare, caz in care trebuie sa se respecte dimensiunile din figura 2.7.c.

Numarul inscris sub marca de acreditare trebuie sa corespunda numarului sub care s-a acordat acreditarea de catre Consiliul de Acreditare. Marca de acreditare IRS este marca inregistrata la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci (OSIM).

Fig. 7. Modelul grafic al marcii de acreditare

De remarcat ca, la noi in tara, revista 'Standardizarea' are sarcina de a populariza lista organismelor acreditate de Consiliul de Acreditare, precum si lista laboratoarelor acreditate de diferite organisme de acreditare. Organismul RELAR Bucuresti, conform hotararii Consiliului de Acreditare, este acreditat pentru 'activitatea de acreditare a laboratoarelor de incercari', avand ca domenii de competenta industria alimentara, a materialelor de constructii, electrotehnica si electronica, furnizarea si consumul energiei electrice, industria chimica, industria constructiilor de masini, industria usoara, etc., adica, practic, pentru toate domeniile industriale. Citam din 'Lista laboratoarelor acreditate de RELAR Bucuresti' urmatoarele laboratoare si principalele domenii de competenta:

CNIEP - LAREX Bucuresti, pentru produse alimentare;

S.C. IPA S.A. Bucuresti, pentru domeniul automatizarilor;

S.C. ICEM S.A. Bucuresti, pentru incercari fizico-mecanice si tehnologice, determinari metalografice, analize chimice la produse metalurgice laminate, trase sau turnate;

S.C. CSITMUA S.A. Bucuresti, pentru incercari motoare cu ardere interna, sisteme de actionare electrica, organe de masini, analize chimice metale si aliaje;

ICPE S.A. Bucuresti, pentru securitatea aparatelor electrocasnice si electrotehnice, incercari mecanice, climatice, grade de protectie;

S.C. STEROM - Campina, pentru incercari mecanice de rezistenta, control metalografic, analize chimice, control nedistructiv pentru metale;

S.C. ICEPR S.A. Ploiesti, pentru analize chimice ale produselor petroliere, combustibili lichizi si gazosi, uleiuri minerale;

S.C. IMEP S.A. Pitesti, pentru motoare electrice;

S.C. SAMUS S.A. Satu-Mare, pentru incercari mecanice, etanseitate, incercari termice, calitatea arderii, consumul de combustibili, randamentul termic la aparate/arzatoare;

S.C. CASSTIL S.A. Bucuresti, pentru incercari privind securitatea jucariilor.

Laboratoarele din lista de mai sus sunt doar o parte din laboratoarele din tara noastra acreditate pentru diferite domenii de activitate. Se poate evidentia faptul ca, inca din acest moment, tara noastra dispune de un sistem de laboratoare acreditate care acopera practic toate domeniile de activitate industriala.