StiuCum - home - informatii financiare, management economic - ghid finanaciar, contabilitatea firmei
Solutii la indemana pentru succesul afacerii tale - Iti merge bine compania?
 
Management strategic - managementul carierei Solutii de marketing Oferte economice, piata economica Piete financiare - teorii financiare Drept si legislatie Contabilitate PFA , de gestiune Glosar de termeni economici, financiari, juridici


Castiga timp, fa bani - si creste spre succes
management MANAGEMENT

Termenul Management a fost definit de catre Mary Follet prin expresia "arta de a infaptui ceva impreuna cu alti oameni". Diferite informatii care te vor ajuta din domeniul managerial: Managementul Performantei, Functii ale managementului, in cariera, financiar.

StiuCum Home » MANAGEMENT » managementul intreprinderii

Finantarea intreprinderii



FINANTAREA INTREPRINDERII

Finantarea intreprinderii inseamna obtinerea si punerea la dispozitie a unor sume de bani, drepturi si bunuri productive. Pentru finantarea dezvoltarii sale o societate comerciala poate recurge la surse interne si la surse externe.

Finantarea din surse interne inseamna autofinantare si majorarea capitalului social  prin incorporarea primelor si rezervelor.

Autofinantarea este acea modalitate de finantare a unei cheltuieli realizata prin prelevarea, folosirea unei parti din resursele proprii. Pentru intreprindere, principalele surse de autofinantare sunt beneficiile nedistribuite si amortizarea.



Amortizarea constituie evaluarea contabila a pierderii de valoare a unui mijloc fix intr-o perioada determinata (de obicei un an).

Finantarea din surse externe se realizeaza prin:

a)      majorarea capitalului social  prin suplimentarea acestuia de catre asociati sau printr-o noua emisiune de actiuni, b)      marirea gradului de indatorare: contractarea de credite bancare, emisiunea de obligatiuni, finantarea prin leasing, finantarea prin forfetare si finantarea prin factoring.

Autofinantarea si majorarea capitalului conduc la formarea capitalului propriu (proprietatea intreprinderii), in timp ce prin atragerea capitalului extern creste gradul de indatorare al intreprinderii. Cand o intreprindere emite noi actiuni de capital (adica atrage la capitalul firmei noi parteneri), ea nu-si mareste datoriile. Proprietarii suplimentari ai intreprinderii consimt sa-i furnizeze noi fonduri prin cumpararea actiunilor nou emise. Societatile pe actiuni au posibilitatea sa plaseze actiunile 515b18f prin oferte publice de vanzare cu sprijinul intermediarilor financiari specializati, pe pietele de capital.

Se considera ca autofinantarea prezinta o serie de avantaje cum ar fi:

creste autonomia intreprinderii; se reduce expunerea ei la factori perturbatori si de risc; constituirea capitalului se face progresiv; se genereaza un efect multiplicator, castigul din capitalul suplimentar genereaza un castig suplimentar; se pot restitui credite anterioare; se reduce nivelul costurilor financiare; perspective mai bune pentru investitii si modernizare.

Pentru finantarea inovarii, mai ales in cazul intreprinderii mici si mijlocii, se recurge la finantatori dispusi sa-si asume un risc semnificativ, mizand evident si pe castiguri importante. Capitalul de risc (Venture Capital) este pus la dispozitia intreprinderii ca o participare pe termen mediu, urmand fazele de investire si dezinvestire (investitorul cedeaza participarea sa proprietarilor initiali). Vezi si conceptul de Business Angels.

Finantarea prin credite bancare este o solutie moderna si frecvent utilizata in economiile tarilor dezvoltate, unde conditiile de creditare sunt acceptabile pentru intreprinderi. (Se practica dobanzi anuale de 5 - 8%). In conditiile actuale ale economiei romanesti utilizarea creditelor este insotita de un nivel ridicat al costurilor si expunerea fata de banci in conditii de risc ridicat al afacerilor (dobanzile pentru credite in lei, in aceasta perioada - ianuarie 2004 -  se situeaza la nivele de 30 - 34% iar pentru credite in valuta - USD/EURO- la 9-14%). Creditul se acorda, de obicei, in bani, de catre o banca, in baza unui contract de creditare cu clientul (intreprindere). Contractul contine precizari privind: partile si reprezentantii lor, felul creditului, marimea acestuia sau nivelul plafonului de creditare, modalitatea de restituire, dobanzile si alte obligatii financiare ale imprumutatului, termenul de creditare, destinatia creditului, garantiile si raspunderea partilor, penalizari, daune si solutionarea litigiilor. Exista o mare varietate de credite, diferentiate dupa anumite criterii.

a)    Dupa destinatie:

credite de productie (de utilizare productiva) credite pentru investitii (achizitionarea, constructia de echipamente, cladiri)
- credite pentru finantarea fondului de rulment (achizitii de marfuri, salarii)
- credite pentru acoperirea unor nevoi sezoniere

credite de consum (se acorda persoanelor fizice)

b)    Dupa durata:

credite pe termen scurt (pana la 6 luni, pentru acoperirea unor nevoi de trezorerie)

credite pe termen mediu (intre 6 luni si 4 - 5 ani, pentru finantarea stocurilor sau a unor echipamente)

credite pe termen lung (peste 5 ani, mai ales pentru constructii si echiparea lor)




c)    Dupa modul de utilizare, accesare a sumelor, de catre beneficiar:

linie de creditare (de cont curent); beneficiarul poate efectua plati curente din fondurile bancii pana la o limita superioara, o anumita perioada determinata;

credit in suma fixa convenita eliberata odata (sau in transe mari) la termenul stabilit si care va fi restituita esalonat, conform unui grafic;

d)    Dupa natura creditarii:

fonduri (sume de bani) pe care banca le pune la dispozitie;

transferul de credibilitate prin garantarea pentru beneficiar  fata de alt creditor. Asumarea angajamentului de plata in cazul in care intreprinderea (beneficiara a unui credit acordat de un tert) nu plateste creditorului se face prin scontarea efectelor de comert, de exemplu avalizarea unui bilet la ordin sau remiterea unor scrisori de garantie bancara.

e)    Dupa modul de garantare si natura garantiilor:

credit acordat fara garantie materiala, numai pe baza seriozitatii si moralitatii clientului sau pe baza unui plan de afaceri;

credit acordat pe baza unor garantii materiale colaterale in bunuri gajate sau ipotecate in favoarea bancii (in conditiile noastre, de exemplu, bancile solicita garantii terenuri sau cladiri, la o valoare care sa depaseasca mult suma creditului)

credit acordat cu garantia unor giranti, persoane fizice sau juridice care preiau obligatiile beneficiarului in cazul in care acesta nu plateste;

f)    Dupa nationalitatea bancii creditoare (determinata de tara in care are sediul central):

credite de la banci din tara solicitantului;

credite acordate de banci straine.

Obtinerea unui credit bancar presupune parcurgerea urmatoarei proceduri:
1) Cererea de acordare a creditului si documentarea asupra solicitantului; banca solicita o serie de informatii privind: situatia financiara a societatii, fluxul de numerar, planul de afaceri, studiu tehnico-economic privind destinatia creditului, proprietarii si managementul firmei, capacitatea firmei de a se mentine si dezvolta pe piata;

2) Evaluarea posibilitatilor de rambursare a creditului cu dobanzile aferente; se analizeaza bonitatea intreprinderii ca si riscurile de nerestituire. Nivelul maxim al creditului acordat respecta un anumit raport fata de capitalul social al intreprinderii (nu mai mare decat de 10 ori capitalul, pentru firmele mici, de exemplu) si fata de valoarea totala a creditelor acordate de o banca clientilor sai (banca nu se poate expune prin dependenta fata de un singur client).

In detaliu, analiza cuprinde: situatia juridica, economica si personala a solicitantului, organizarea si functionarea intreprinderii, pozitia ei pe piata, imaginea si perspectivele firmei, patrimoniul, rentabilitatea activitatii. Analiza se realizeaza comparativ cu media sectorului sau domeniului de activitate si privind in timp evolutia firmei dupa o metodologie riguroasa; ofiterul de credit viziteaza unitatile firmei pentru a avea o imagine realista asupra acesteia; analiza fluxului de numerar trebuie sa arate ca exista un excedent al veniturilor care sa acopere obligatia de plata fata de banca; in cazul creditelor pentru investitii bancile solicita acoperirea partiala a acestora (15-30%) din surse proprii.

3) Evaluarea colateralelor propuse, de catre experti ai bancii sau independenti acceptati de aceasta (terenuri, cladiri, titluri de valoare, stocuri, echipamente, asigurari etc). Se examineaza garantia oferita din punct de vedere juridic;  Negocierea conditiilor unui eventual  contract de creditare; Obtinerea aprobarii comitetului de acordare a creditelor din cadrul bancii;
6)   Semnarea contractului si acordarea sumei;
Urmarirea continua a creditului
si a capacitatii de rambursare a clientului;
Rambursarea creditului si a dobanzii.



Pentru utilizarea capitalului obtinut de la banca pe o perioada de timp, beneficiarul plateste bancii un pret - dobanda; in plus, bancile percep comisioane ca pret al prestatiilor realizate clientului.

Rata dobanzii ca valoare procentuala este negociata intre client si banca, prevaland, de obicei, conditiile impuse de banca.

In conventia de creditare se inscrie suma imprumutata, procentul anual al dobanzii ca si termenele de restituire a ratelor din credit (lunar, trimestrial, semestrial). Pe baza acestor elemente se poate calcula dobanda pe zi, luna, trimestru, semestru sau an.

Dupa restituirea unei rate din credit soldul datoriei se reduce, in consecinta se reduce si suma dobanzii datorate. Pentru calculul sumei dobanzii datorate se poate folosi relatia: (soldul datoriei x nr. zile utilizare x procent dobanda) / (360 x 100).

Comisioanele percepute de banci se stabilesc pentru fiecare operatiune sau activitate in suma fixa sau procentual la valoarea sumei cu care se opereaza. Pentru credite se percep comisioane financiare (% din valoare) si/sau comisioane de neutilizare. Consultanta acordata de banci este de asemenea "contra cost" in anumite conditii.

Finantarea prin emisiunea de obligatiuni este accesibila societatilor pe actiuni. Operatiunea permite obtinerea unor fonduri de la publicul larg (oferta publica) sau de la un grup restrans de investitori experimentati (plasament privat); acestia primesc, in schimbul numerarului, titluri de valoare (obligatiuni) negociabile la bursa. Aparitia pietei de capital ofera societatilor romanesti o alternativa de finantare a activitatii lor, si anume emisiunea si tranzactionarea valorilor mobiliare proprii in conditiile Legii nr.512 / 2002, privind pietele reglementate de marfuri si instrumente financiare derivate

Obligatiunea este un contract de credit incheiat intre emitent si cel care o achizitioneaza pe piata primara sau secundara (in cazul in care aceasta piata exista). Inainte ca valorile mobiliare sa fie oferite publicului, societatea comerciala va intocmi un prospect de oferta. Acesta descrie in detaliu societatea si operatiunile sale, trecutul ei, produsul, mediul concurential, cuprinzand, de asemenea, situatia financiara, pretul obligatiunilor, piata de tranzactionare. Prin prospectul de oferta intreprinderea trebuie sa convinga investitorii de calitatea eventualelor plasamente. Un rol important revine intermediarilor de pe pietele de capital - societatile de valori mobiliare (SVM) si burselor de valori.

Finantarea prin emisiune de obligatiuni prezinta o serie de avantaje:

Imprumutul obligatar este o alternativa la piata creditului (piata cu un risc foarte ridicat); Imprumutul obligatar reprezinta, de asemenea, o alternativa la piata actiunilor, atunci cand aceasta este in scadere sau in stagnare si cand emitentul doreste obtinerea unor fonduri importante care nu pot fi obtinute fara schimbari majore ale actionariatului; Rambursarea sumei imprumutate se face integral la momentul scadentei; pe perioada de viata a obligatiunii se plateste numai dobanda; intreaga suma de bani imprumutata poate fi utilizata pentru realizarea unei investitii care sa devina rentabila dupa o perioada mai indelungata; Obligatiunile se emit fara garantii materiale, in acest caz, garantia imprumutului consta in bunul renume al emitentului si in analiza fluxului de numerar al acestuia; Convertibilitatea obligatiunilor le face mai atractive pentru investitori;

Obligatiunea, ca un contract de credit, este mai usor de inteles de catre publicul larg si, in consecinta, mai atractiva; Imprumutul obligatar prin oferta publica permite accesul micului investitor la plasamente in afaceri profitabile; Riscul pe care si-l asuma investitorul este mai mic decat in cazul achizitiei de actiuni, deoarece in cazul obligatiunilor emitentul trebuie sa respecte obligatiile asumate (rascumparare si dobanda) indiferent de profitul obtinut de societate. Indiferent de modalitatea de emisiune a obligatiunilor (prin oferta publica sau prin plasament privat) societatea comerciala va suporta numai cheltuielile necesare realizarii studiului de finantare, cheltuielile de intocmire a prospectului de oferta publica sau a documentului de oferta si cheltuielile de publicitate (daca este cazul).


Finantarea prin leasing este o solutie moderna si avantajoasa de asigurare a capitalului fix necesar intreprinderilor. In loc sa imprumute bani pentru achizitionarea unor echipamente, masini, utilaje, instalatii, cladiri, intreprinderile pot sa "imprumute" prin sistemul leasing aceste resurse direct, in anumite conditii.



In esenta "leasing" presupune un acord prin care se transfera dreptul de a folosi un bun pentru o perioada de timp stabilita si cu posibilitatea de cumparare a acestuia la sfarsitul perioadei; in anumite privinte, efectele sunt similare cu inchirierea si/sau cu vanzarea in rate.

Practicile mondiale releva utilizarea unui leasing direct (producatorul si proprietarul bunului il incredinteaza spre folosinta unui beneficiar) si a unui sistem de leasing indirect (intervine o societate specializata de leasing, eventual si un alt finantator; prima cumpara bunul la indicatia beneficiarului si il pune la dispozitia acestuia contra unor plati periodice).

Se face distinctie intre leasing operational  si leasing financiar.

In primul caz, proprietatea ramane  la societatea "locator" si dupa incheierea perioadei convenite; in cel de-al doilea caz, la incheierea perioadei, utilizatorul achizitioneaza bunul pe care l-a "luat in leasing" platind o "valoare reziduala" a acestuia (leasing-ul financiar se aseamana cu o vanzare in rate si cu o situatie de "credit furnizor").

Conform legislatiei romane (vezi Ordonanta nr. 51/1997, privind operatiunile de leasing si societatile de leasing) o parte, denumita locator, se obliga ca, la solicitarea celeilalte parti, denumita utilizator, sa cumpere sau sa preia de la un tert, denumit furnizor, un bun mobil sau imobil si sa transmita utilizatorului posesia sau folosinta asupra acestuia, contra unei plati numite redeventa, in scopul exploatarii sau, dupa caz, al achizitionarii bunului.

Operatiunile de leasing au ca obiect: a) utilizarea bunurilor mobile, inclusiv a valorilor mobiliare;
b) utilizarea echipamentului industrial;
c) utilizarea bunurilor imobile cu destinatie comerciala, achizitionate sau construite de o societate de leasing (societate imobiliara pentru comert si industrie);
d) utilizarea fondului de comert sau a unuia dintre elementele sale necorporale;
e) utilizarea bunurilor de folosinta indelungata si a imobilelor cu destinatie de locuinta, pentru persoanele fizice.

Pe parcursul executarii contractului, utilizatorul este obligat sa efectueze platile cu titlu de redeventa, in cuantumul valoric stabilit si la datele stabilite in contractul de leasing; redeventa platita va fi calculata tinand seama de o marja de profit si de amortizarea integrala sau partiala a bunului; regimul de amortizare va fi stabilit de parti, de comun acord, in functie de natura bunului si valoarea sa de intrare, in conformitate cu legislatia.

La incheierea perioadei stabilite in contract intreprinderea beneficiara are urmatoarele optiuni: a) sa restituie bunul;
b) sa prelungeasca contractul (cu o redeventa mai mica, pentru ca bunul este in parte amortizat);
c) sa achizitioneze bunul la un pret care corespunde valorii actualizate.

Se considera ca leasing-ul are urmatoarele avantaje:

1.      In plan fiscal: toate cheltuielile rezultate din contractul de leasing sunt deductibile fiscal, in timp ce la finantarea prin credite, numai dobanda este deductibila iar la finantarea din surse proprii este deductibila numai amortizarea (intreprinderea este interesata sa deduca din venituri cheltuieli cat mai mari pentru asigurarea unor conditii bune de desfasurare a activitatii, ea platind impozit pe profit pentru partea din venituri care ramane dupa deducerea cheltuielilor);

2.      In plan financiar:  leasing-ul permite finantarea investitiilor fara a recurge la capitaluri imprumutate sau proprii; are avantajul ca nu se altereaza proportia intre capitalul propriu si cel imprumutat si nici nu se modifica raporturile de proprietate asupra capitalului social al intreprinderii (cum este cazul recurgerii la majorarea  capitalului prin atragerea de noi investitori);

3.      In plan economic: leasing-ul este o solutie care leaga nivelul costurilor de gradul de utilizare a mijloacelor; intreprinderea foloseste un echipament numai atata timp cat are nevoie    pentru realizarea unui obiectiv, dupa care renunta la el si nu mai are nici cheltuieli; in plus, intreprinderea poate avea acces la mijloacele necesare in conditii mai putin severe decat in cazul creditelor bancare (chiar daca nu are garantii colaterale suficient de mari);

Principalul dezavantaj al sistemului de leasing il constituie costurile relativ mai ridicate; acestea acopera si valoarea serviciului prestat de finantator si de firma de leasing.






Politica de confidentialitate



Copyright © 2010- 2024 : Stiucum - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor - Contact