Istoricul (constituirii si dezvoltarii) pac

Istoricul (constituirii si dezvoltarii) PAC

Articolul 43 al Tratatului Comunitatii Europene (Roma 1957) prevedea convocarea unei conferinte care sa faca loc unei analize comparative a politicilor agricole in statele membre si intocmirii unei "balante" a resurselor si nevoilor de ansamblu. A fost organizata aceasta conferinta la Stressa (Italia) in iulie, 1958, iar aici a fost prezentat "Planul Mansholt" , ca document prealabil. PAC intra in vigoare la 1 august, 1962.

Dupa care, insa, si marimea bugetului alocat, ca si instituirea regulilor de finantare aveau sa nasca prima criza institutionala in cadrul Comunitatii Europene, vezi si "politica scaunului gol", rezolvata abia in 1966 prin compromisul de la Luxemburg. Un raport al comisarului Sicco Mansholt din 1968 scotea apoi la iveala nevoia unei reformari  radicale in cadrul Programului, dar aceasta avea sa fie respinsa de statele mem 848h71i bre de la data respectiva. Punctele nodale ale crizei si dezbaterilor erau constituite de surpaproductii si de "explozia" tuturor costurilor in domeniu, de la cele legate de productia propriuzisa la cele comunitare.

Totusi, pana in anii nouazeci avea sa fie intrunita o lista coerenta de obiective cheie ale Programului, considerata insa rigida, ca bazata pe ajutoare de productie, ceea ce avea sa nasca si ideea ca PAC devenise "victima propriului succes". Mai precis, indeplinirea obiectivului productiei si securitatii alimentare in tarile Uniunii avea sa fie platita prin efectele ei secundare care de care mai inacceptabile, desi unele dintre acestea nu ramaneau "tipic europene": "munti" de cereale, carne si alte bunuri supraprodeuse, ca si distorsiuni ale pietei, in final apasand tot asupra conditiei economiilor in dezvoltare si a categoriilor sarace.

Judecatile si analizele la rece de la limita intre deceniile optzeci si nouazeci aveau sa ia in considerare felul in care amploarea problemelor PAC ramaneau inevitabil legate de cea mai importanta parte a tuturor politicilor economice europene - vezi ponderea PAC in bugetul Comunitatii ajunsa intre 63 si 76%. Iar intrarea in deceniul urmator revenea si cu alte noi sau nou-conturate probleme. Una dintre acestea era ecologizarea, insotita de securizarea sanitara si sensibilizarea increderii consumatorilor, din acest punct de vedere. Alta revenea pe latura tehnica, atragand catre agricultura activitati ca imbunatatirile funciare si mai ales dezvoltarea rurala. In fine, ramane in grija decidentului politic din Uniune sa urmareasca si sa se racordeze cu deciziile Organizatiei Mondiale a Comertului.

Evolutia PAC in anii nouazeci avea sa fie marcata de contributia comisarului european pentru agricultura de origine irlandeza Raz Mac Sharry, materializata chiar in ceea ce avea sa se numeasca "Reforma Mac Sharry" din 1992. In sinteza, aceasta continea:

scaderea pretului garantat al bunurilor agricole, ca principal instrument impotriva supraproductiei si in favoarea largirii pietei autohtone;

instituirea perioadei de repaus a terenurilor in favoarea ajustarii suprafetelor cultivate si a capacitatilor de productie agricola dupa cererea de piata;

aceasta insa corelata cu un nou sistem de ajutoare specifice, cele pentru compensarea consecintelor scaderii preturilor asupra veniturilor agricultorilor;

se adaugau acestor masuri de principiu economico-financiare altele vizand dezvoltarea rurala, cu accent pe protectia mediului.

Esenta economico-financiara a reformei Mac Sharry se identifica cu ceea ce specialistii au numit decuplarea partiala a productiei agricole de venitul producatorilor. O asazisa "decuplare totala" ar presupune situatia ca fermierul individual sa isi poata consituti intregul venit din subventia acordata pentru necultivarea terenului agricol propriu. Or, "decuplarea partiala" de tip Mac Sharry subventioneaza necultivarea terenului cu numai o parte din venitul care l-ar indestula pe proprietar; acesta se vede totusi obligat sa cultive pentru a-si completa venitul. Sistemul Mac Sharry mai trecea astfel si de la cel bazat pe preturi la ajutorarea directa, adica relatia si fluxul financiar direct cu fermierii individuali. Scopul schimbarii de mecanism era ceea ce avea sa fie si efectul de facto: diminuarea preturilor bunurilor agricole, pe piata Uniunii, fara diminuarea veniturilor producatorilor agricoli - se diminuau mai intai preturile garantate. Ceea ce putea viza chiar si un efect din nou de amploare internationala si de ordin strategic: reducerea nevoii de protectionism, in ramura agricola, in favoarea Uniunii Europene, asa cum cer imperativele WTO pentru intervalul ce se va incheia in 2013.

Reforma din 1999 revenea in cadrul Consiliului European de la Berlin dinaintea unei perioade de planificare delimitata 2000-2006. Acesta adopta si "Agenda 2000", care urma sa aiba in vedere extindera Uniunii, incepand cu 2004, ceea ce dadea nastere la noi calcule economico-financiare legate fireste si de PAC. Doua sunt cele mai importante contributii ale acestui moment, anume:

noi masuri in favoarea mediului inconjurator si dezvoltarii rurale - rezultatul avea sa ramana insa unul modest, respectiv in jur de 5% din bugetul total destinat agriculturii;

posibilitatea acordata statelor membre de a redirectiona partial (pana la 10%) alocatiile de la bugetul UE pentru agricultura. Este partea numita  de comentatori "primul pas spre re-nationalizarea politicii agricole".

Pentru anul 2003 era asteptata o revizuire a reformei din 1999 "la jumatatea drumului", dar Consiliul European de la Bruxelles din 2002 revenea cu aspecte de profunzime, in care valorifica de astadata o experienta de lungimea deceniiului precedent, respectiv de la reforma Mac Sharry:

se dadea posibilitatea sustinerii agriculturii prin programe nationale, in detrimentul chiar al contributiei Comunitare la acestea;

se deschidea calea co-finantarii nationale a PAC - "al doilea pas" spre re-nationalizarea politicii agricole;

se plafonau creditele acordate PAC, in sensul in care "cei 25" (2004), rspectiv "cei 27" (2007) urmau sa dispuna de acelasi fond de creditare cu "cei 15" ai anilor anteriori. Valoarea creditelor acordate PAC ramanea insa oricum una ridicata;

obiectivul reducerii cheltuielilor agricole capata amploare;

platile directe individuale se reconverteau intr-o plata unica;

sistemul platilor individuale si subventiilor agricole nu urma sa se extinda, deocamdata, si in noile state membre, avand in vedere lipsa de experienta a acestora in practicarea sistemului.

In actualitate, PAC este altceva decat era la inceputurile sale. El a devenit un mecanism eficient urmarind realizarea - cu costuri substantial reduse a - mai multor scopuri. Ponderea Programului in bugetul Uniunii s-a redus si ea de la aproape doua treimi la mai putin de jumatate, si urmeaza chiar sa scada la o treime in urmatorul deceniu. Reducerea amplorii financiare lasa totusi loc, paradoxal, extinderii campului obiectivelor Programului. S-a schimbat si orientarea acestora - de la ajutoarele substantiale catre producatori de altadata la calitatea productiilor si ofertei, securitatea alimentara, calitatea mediului si dezvoltarea rurala.