Uniunea monetara: moneda Euro

Completam, in cele de mai jos, descrierile a ceea ce inseamna sinteza situatiei create de si in jurul monedei unice europene - inlocuitoare a Sistemului Monetar European (SME).

1 Moneda Euro si sistemul monetar international

Este nevoie de cel putin doua precizari pentru cele ce urmeaza. Prima este aceea ca preluam prin sistem monetar international (SMI) o expresie improprie intelegerii clasice. Notiunea de SMI este inteleasa de cititorul avizat drept un mecanism de functionare a relatiilor inter-monetare atat de facto, cat si de iure --- adica inteles, implementat si sustinut de autoritatile nationale. Avem in vedere aici fie un acord dintre statele nationale, ca la Bretton Woods (1944), fie o maxima armonizare legislativa si politico-organizatorica, ca in cazul si mai clasicului etalon aur international. Ca atare, actualitatea ne ofera mai degraba notiunea de "non-sistem monetar international"

A doua precizare ar fi aceea ca, in ce priveste moneda, cele de mai jos se limiteaza la estimari si aprecieri de perspectiva.

In fine, sa precizam si aici premisele. Astfel, pentru pietele valutare era cu atat mai impresionanta convergenta inainte de 1999, cu cat ea survenea intr-un moment in care: rubla rusa se prabusea, odata cu alte cateva monede asiatice, America de Sud era atinsa de criza, iar dolarul american se replia cu circa 8% fata de monedele europene. Este mai mult decat probabil ca aceleasi monede europene ar fi suferit si ele fluctuatii importante in absenta perspectivei Euro si a convergentei. Sa ne amintim de caderea peso-ului mexican, in martie 1995, antrenand cu sine pe cea a lirei italiene cu 20%, plus alte dificultati pentru lira sterlina, si mai ales pentru peseta spaniola. Sosirea Euro marca sfarsitul acestor distorsiuni, care in trecut fusesera destul de costisitoare in Europa in materiile cresterii si somajului (Yves-Thibault de Silguy 1997).

Euro dovedeste vocatie pe scena monetara internationala in mai multe randuri: moneda de facturare, tranzactie, rezerva si plasment (Yves-Thibault de Silguy 1998c).

1.1 Moneda de facturare si tranzactie

E mai mult decat firesc ca intreprinderile europene sa factureze in moneda legala pe Euro-spatiu. La care situatie avem in vedere aceeasi proportie de 60% a comertului intra-comunitar in totalul tranzactiilor externe ale statelor membre. Si sa nu pierdem din vedere Euro-tranzactiile externe Uniunii, pe trei relatii principale. (i)Europa centrala si cea de est sunt primele expuse, cu monede ancorate de Euro - initial de marca germana. Vine apoi (ii)Africa, cu zona francului CFA, inlocuit si el automat de noua moneda. Aceeasi viteza de extensie in (iii)bazinul mediteranean, aici operand legaturile stranse si acordurile cu Uniunea plus perspectiva zonei de liber schimb cu orizontul spre anul 2010.

De estimat ca, odata de Euro ar apartine celor 15 state membre asteptate, ponderea sa mondiala o va depasi usor pe aceea a SUA. UE reprezenta deja 38% din PIB al tarilor OCDE, fata de 32% aceea a SUA, in 1998; in comertul international - operand reducerea partii intra-comunitare - UE efectua 21% din tranzactiile mondiale, fata de 20% apartinand SUA (Yves-Thibault de Silguy 1997).

O experienta mai generala indica infl 323g66d uenta sensibila a optiunii monetare (vezi, de facturare) asupra practicilor comerciale. Iar aici practic nu exista piata in lume care sa excluda Euro. Cu titlu de exemplu, pe un segment de piata reprezentativ pentru dolar, asa cum este aeronautica, inca din 1997 Airbus incepea sa vanda si in Euro (Yves-Thibault de Silguy 1998c).

1.2 Atractivitatea Euro

De la inceputurile sale, Euro apartinea unei piete de talia a 370 milioane de consumatori implicati. Este implementat intr-o economie cu finante publice asanate, in acord cu prevederile Tratatului de la Maastricht. Pactul de Stabilitate si Crestere garanteaza efortul durabil de gestionare a acestei situatii, avand in vedere obiectivul pe termen mediu al reechilibrarii finantelor publice ale statelor membre.

Euro se va baza pe o vasta piata financiara, cu un grad de lichiditate deosebit. Insfarsit, va fi girat si de o banca centrala independenta, al carei obiectiv principal este stabilitatea preturilor. Va fi o moneda stabila, aidoma precedentei ei ancore, marca germana. Si presupunandu-i si coeficientul de internalizare al monedei germane, circa 30% din exporturile mondiale vor fi facturate in Euro (Yves-Thibault de Silguy 1997).

1.3 Utilizatori

In primul rand, Euro se va generaliza in schimburile intra-comunitare - aproximativ 60% din comertul exterior al tarilor membre, inainte de instaurarea monedei. Exportatorii si importatorii europeni vor fi incurajati cu sanse egale sa il foloseasca in tranzactii - luand in calcul numai eliminarea costurilor suplimentare de tranzactionare. Utilizarea se va extinde totusi si dincolo de frontierele europene. Mai intai in Africa, acolo unde va inlocui francul CFA - zona francului n.ns. -- tot astfel, in Europa centrala si orientala, avand in vedere si ancora marcii cvasi-generalizata, si relatia UE predominanta in comertul exterior local si nemaiinsistand asupra perspectivei integrarii. Vine la rand bazinul mediteranean, mai intai ca moneda de facturare pe liniile comerciale similar intarite cu Euroland; si din nou perspectiva, de astadata nu a integrarii cat a constituirii zonei libere la orizontul anilor 2010.

Se previzioneaza o extindere progresiva dar moderata a Euro pe pietele materiilor prime si produselor energetice (Ibidem).

1.4 Moneda de rezerva

Crearea monedei europene se inscrie in curentul diversificarii portofoliilor in devize, stagnant totusi de la inceputul anilor saptezeci. In 1973, 76% din rezervele bancilor centrale erau constituite in dolari, la finele deceniului nouazeci cifra coborand la 61%. In aceeasi perioada, crestea partea monedelor europene de la 14 la 20%. Desigur, aceasta parte urma sa fie depasita de moneda Euro. Iar evolutia ulterioara a acestei structuri avea sa tina de propria stabilitate, de utilizarea ca moneda de interventie pe piata valutara si ca moneda de facturare in comertul international (Ibidem).

La un colocviu al FMI, totalul rezervelor bancare mondiale era estimat la aproximativ 1.400 miliarde dolari, la finele anului 1996. Dintre care, bancile centrale europene aveau sa pastreze 30%, ceea ce cifra rezervele UE la de sase ori cat cele americane si de doua ori cat cele japoneze. Euro se substituia instantaneu batranelor monede europene, iar fenomenul se suprapunea peste un trend de crestere a utilizarii acestora. Estimarile indicau catre o crestere a cotei parti in rezervele bancare de la 25%, monede europene, la 35%, moneda Euro (Ibidem). Mai departe, mai multe banci centrale asiatice isi exprimau optiunea reconversiei a o parte din propriile rezerve in Euro (Ibidem).

Trecerea la UEM ar trebui, pe de alta parte, sa diminueze rezervele valutare ale SEBC, dintre care 1/3 era alcatuita din monede nationale ale statelor participante la Euro - adica partea ce se transforma automat si instantaneu in moneda europeana. Diminuarea rezervelor urma sa aiba loc prin eliminarea fondurilor de interventie in sensul stabilizarii cursurilor interne Uniunii - vezi Mecanismul Cursului de Schimb (MCS/ERM

Mai putin sigur este de raspuns la intrebarea daca si excesul de dolari americani al bancilor centrale va fi de asemenea eliminat. Este mai sigur ca aceasta parte a rezervelor variaza in proportie considerabila - de la zero la 200 miliarde de dolari . BCE se va vedea astfel indreptatita la retinerea unei sume importante in dolari in vederea mentinerii credibilitatii sale pe pietele internationale.

Unii afirma cu mare aplomb ca aceasta va inunda pietele de rezerve in dolari. Anticipatia ramane insa rationala intr-o masura indeajuns de mica. Bunaoara, bancile sunt mai rigide decat pietele si e mai greu de crezut ca vor ignora impactul propriilor tranzactii asupra acestora si asupra cursurilor de schimb. Drept rezultat, daca exista realmente un exces de dolari in rezervele bancilor centrale europene (?) acesta va fi resorbit(Ibidem).

1.5 Impactul direct al Euro asupra sistemului monetar international (SMI)

Pornim de la dominatia dolarului asupra pietelor internationale - 50% comert, 80% pietele monetare, vizavi de 18% exporturile SUA in comertul mondial (Yves-Thibault de Silguy 1998c). Nu putem vorbi de date pentru stabilitatea sistemului monetar international. Slaba receptivitate a economiei americane la importul de inflatie mobilizeaza prea putin preocuparile SUA in materie de politica cursului de schimb. Fostul secretar al trezoreriei americane James Conolly spunea odata: "Dolarul este moneda noastra si problema voastra". Or, o astfel de politica "negativa" intretinea un impact destul de nedorit asupra sistemului monetar international si asupra economiilor europene indeosebi.

Euro va schimba aceste date. SMI cunoaste mutatii profunde in sensul pluri-polarizarii. Sunt asteptate reechilibrari in ponderile relative ale monedelor si zonelor comerciale, ceea ce ar imbunatati cooperarea macro si monetara internationale. Interesul este asteptat a fi unanim. Noul pol monetar european va juca un rol la varf in aceasta evolutie. Conditia - pe care unificarea monetara o va indeplini asftel prin sine-insasi - este vocea comuna a europenilor. Un test a fost deja dat cu ocazia crizei asiatice.

Evenimentul Euro este important si, intr-un cuvant, sunt dificil de prevazut cu certitudine consecintele sale, cu cel putin alte doua observatii:

filozofia politicii de curs a Euro nu poate fi alta decat cautarea stabilitatii, a unei stabilitati mai mari decat in trecut si prezent;

Creatia Euro poate fi vazuta drept o alta sansa de reluare a dialogului multilateral macroeconomic si monetar pe o baza (insfarsit) mai echilibrata.

Ca o concluzie, SMI se poate reintari ca un sistem multipolar. Ceea ce inseamna, dupa experienta deja acumulata, ca determinanta este, pentru o astfel de structura si in scopul stabilitatii, cooperarea intre polii monetari.  De asteptat un SMI mai (bine) echilibrat. Va fi, in egala masura, mai "simetric": castigurile coordonarilor vor fi si crescute si mai echitabil impartite intre parteneri. In sistemul multipolar cooperarea se impune prin ea-insasi, ca tinand de interesul tuturor. Discutia sau jocul acestui sistem este, cel putin predominant, pozitiv(a).

1.6 Directionari ale politicii de curs

Diminuarea gradului de deschidere a zonei si reducerea concomitenta a sensibilitatii la fluctuatiile cursului au fost de mai multe ori evocate pentru a sugera ca economia europeana ar putea - in virtutea Uniunii economice si monetare - recastiga abilitatea de a-si pierde interesul pentru cursul de schimb al Euro. O astfel de politica ar deveni, cu certitudine, posibila. Nu ar corespunde insa unei lungi traditii de deschidere si de cooperare internationala, caracteristice Europei. Daca se intelege ca un asemenea dezinteres ar dauna comertului international, nu este in interesul europenilor de a provoca dezalinieri de acest fel.

Experienta arata ca dezalinierile cursului de schimb nu fac decat sa alimenteze tensiuni protectioniste si sa dauneze investitiilor directe. Este evident ca BCE si guvernele nationale vor urmari indeaproape evolutia cursului Euro. Fluctuatii prea mari vor afecta si obiectivul stabilitatii si competitivitatea firmelor din Europa.

Nu este de conceput ca o constructie a stabilitatii interne sa exporte instabilitate in sistemul monetar international. Adoptarea Euro e conceputa pentru stabilitate in SMI, macar ca ea poate redeschide calea cooperarii monetare internationale, care aparea deja inchisa de la Acordul La Platza-Louvre (1987)

1.7 Inspre refacerea cooperarii monetare internationale si gestionarea crizelor internationale

Afara de previziunile asupra SMI, deja expuse, o chestiune ramane de rezolvat (Yves-Thibault de Silguy 1997)[5]. Este nevoie de modificarea relatiilor financiare in cadrul G7, sau de crearea unui prezumtiv G3 ?

Este de impotanta esentiala, oricum, ca zona sa isi pastreze o voce internationala unica. Iar in astfel de conditii, purtatorul de cuvant va fi presedintele BCE. Astfel, raman de definit modalitatile reprezentarii sale politice, adica ministeriale. Este normal sa luam in considerare ca si americanii si japonezii si canadienii, nu mai putin alte tari asteapta acest unic si credibil interlocutor european. Pentru ca discutiile asteptate vor fi cel putin la fel de aprofundate cu cele din interiorul Uniunii.

Crearea Euro devine, nu mai putin, oportunitatea americanilor ca, impreuna cu europenii, sa reuseasca stabilizarea SMI. In planul economiei reale, reducerea incertitudinilor in materie de cursuri va fi capabila sa dezvolte atat schimburile cat si investitiile in spatiul international, in consecinta cresterea economica. In planul politic, aceasta (noua) cooperare va da un alt impuls relatiilor transatlantice.

Si participarea le gestionarea crizelor internationale se include la acest capitol. Yves-Thibault de Silguy (1997) expune trei tipuri de actiuni:

1) crearea unei structuri, alcatuite din reprezentanti ai presedintiei Consiliului si comitetului economico-financiar ale Uniunii. Structura organizata ca punct de contact al Uniunii. Aceasta dupa faimoasa butada a lui Henry Kissinger asupra "numarului de telefon la care raspunde Europa". Odata asigurati partenerii pe calea Euro, fiecare va sti cui sa se adreseze.

2) instituirea unui mecanism de circulatie a informatiei, pentru punerea in legatura a ministrilor de finante, BCE si Comisiei. Se pare ca si alti autori s-au gandit la acest aspect.

3) asigurarea prezentei externe a zonei Euro. Formula la indemana ar fi misiunile mixte, ad-hoc, ale reprezentantilor presedintiei si Comisiei.

Iar gestionarea crizelor poate fi complementata de prevenirea lor. Uniunea ar putea intreprinde mai multe fapte, in acest sens:

(a) sa propuna solutii de evitarea crizelor financiare, in general. Nu in sensul in care s-ar reveni la capitolul libertatii de miscare a capitalurilor, caci aceasta reprezinta categoric garantia optimei alocari a resurselor. Este vorba aici de utilizarea eficienta a economiilor, in plan mondial, inspre investitiile in industrie, crearea de locuri de munca, dezvoltarea regiunilor retardate si fondurile de pensii. Conditii in care libertatea miscarii capitalurilor ar trebui, dimpotriva, insotita de transparenta reala, astfel de monitorizare si vigilenta. Bunaoara, crizele de tipul mexicana(1995), sud-est-asiatica(1997) sau rusa (1998) ar fi astfel evitate.

(b) inca o data, nevoia de transparenta. Inainte de toate, firmele investitoare sa isi faca cunoscute actiunile potentiale. Norme foarte precise asupra comunicarii rezultatelor financiare ale companiilor asupra motivarii cresterilor capitalului propriu si emisiunilor proprii obligatare. Mai departe, transparenta similara asupra organismelor de plasament financiar de tipul "hedge funds". Apoi, asupra autoritatilor de supraveghere, domeniu cu o situatie asimetrica la ora de fata. Bancile centrale, FMI sau BRI cunosc traditia publicarii starii rezervelor oficiale si destinatiei lor. Nu aceeasi obligatie pentru operatiunile de pe pietele financiare, pentru fondurile bancilor comerciale sau pentru fondurile de investitii. Ceea ce, bineinteles, impiedica analiza crizelor si gestionarea lor. Principiul este acela ca fondurile private, in contrapartida, ar trebui sa fie insotite de aceeasi transparenta cu cele oficiale.

(c ) nevoia de supraveghere. Istoria financiara ne invata ca la originea tuturor crizelor se gaseste asumarea in exces a unui risc, din partea actorilor financiari vizavi de o situatie economica data. De aceea, globalizarea sistemului bancar isi asociaza reguli prudentiale - succesiv, la nivel national si international - pentru ca comportamentul riscant al unei banci sa nu ameninte viabilitatea sistemului in ansamblul lui. Aici survenea si aplicarea raportului Cooke la Banca Reglementelor Internationale, profilactic contra riscurilor sistemice in lumina celor intamplate cu banca Herrstadt.

Punerea in practica a acestor reguli prudentiale se cere facuta efectiva pentru ansamblul oricarui sistem bancar . Trebuie mers insa si mai departe: unele fonduri de investitii dispun astazi de un efect parghie - 80% din capitalul incredintat - care ameninta ansamblul sectorului financiar cu riscul sistematic (Yves-Thibault de Silguy 1998c). Este nevoie de definirea regulilor prudentiale, inspirate de raportul Cooke, nu numai la nivel national si european. Iar supravegherea se cere activa.

(d) nevoia de vigilenta. Masurile descrise aici sunt utile pentru a nu generaliza crizele financiare si repercursiunile lor asupra economiei reale. Nu sunt insa suficiente prevenirii lor, aici fiind nevoie numai de conduita politico-economica sanatoasa.

Se intelege astfel ca responsabilitatea revine intai statelor in cauza, apoi organismelor financiare internationale, cu autoritatea si fondurile de care dispun. Concret, despre FMI, la acest capitol, de intarit mai intai caracterul politic al organelor sale de decizie, completata mai departe de cresterea cotelor parti ale statelor. Sunt asteptate cel dintai autoritatile FMI, Bancii Mondiale si G8 de a responsabiliza sectorul financiar privat. Pentru ca ar fi injust ca acesta sa astepte infuzia de fonduri publice din tarile aflate in criza pentru a garanta rambursarea creditelor contractate in conditii insuficient fundamentate si girate.

Este insa deopotriva adevarat ca nimeni nu putea si nu poate estima ceva din ritmul cresterii Euro pe toate pietele. Oricum insa, el avea sa fie unul rapid. Conditiile economice sanatoase, garantarea lor printr-un Pact de Stabilitate si Crestere, sustinerea faptica din partea Bancii Centrale Europene independente - cu obiectivul stabilitatii preturilor - vin sa il sustina pe acesta, inclusiv in perceptia generala.

2 Beneficiile si costurile uniunii monetare

2.1 Beneficiile

(1) reducerea costurilor de tranzactie, care incepe cu cele monetare, daca, cel putin, consideram cele intamplate pana la data monedei unice, ridicandu-se la aproape 0,4% din PIB european. Unii analisti opineaza insa ca si regulile bancare erau exagerate.

(2) eliminarea riscului de curs inter-tari si reducerea considerabila a riscului de curs in general (riscul valutar). Eliminarea riscului valutar va ajuta, sa spunem, oricare firma spaniola sa exporte in Finlanda fara sa suporte vechile riscuri, astfel pietele producatorilor si ofertantilor vor creste cu siguranta. Aceeasi reducere a riscului valutar va ajuta firmele si in ce priveste exportul in afara Uniunii. Moneda Euro este oricum mai puternica decat erau monedele nationale, miscarile cursului ei nu vor mai fi atat de largi cat erau cele ale monedelor nationale, ca atare pietele se vor largi in totalitate, in interiorul si in afara Uniunii.

(3) eliminarea devalorizarilor cu scopul recastigarii competitivitatii

(4) eliminarea atacurilor speculative

(5) stabilitatea preturilor. Unii autori raman la parerea ca aceasta, ca politica, va presupune totusi unele costuri.

cadrul unei noi piete financiare pentru Euroland - de la segmentarea initiala (Hämäläinen 1999).

(7) uniunea politica si cooperarea. Uniunea politica ramane insa una dintre chestiunile delicate, avand in vedere puterea supranationala. Cooperarea este presupusa sa creasca. O va indreptati mai intai comuniunea de nivel al dobanzii, de curs de schimb si, de dorit, de crestere economica.

(8) beneficiile externe - vor fi directionate catre Uniune in totalitate, in vreme ce puterea economica creste odata cu economiile cumulate ale tarilor membre. Trebuie insa avuta in vedere si prapastia care se casca vizavi de vecinii uniunii, printre care tarile asociate si cu dorinta aderarii.

In fine, numai odata cu moneda unica cetateanul european va beneficia de plenitudinea avantajelor pietei unice - diferentierea monedelor comporta in sine riscul potential al cursurilor de schimb, alterand substantial echilibrele contractuale. Concomitent, adaptarea se repercuteaza asupra averilor cetatenilor si puterii lor de cumparare. Euro va reprezenta o protectie impotriva a astfel de riscuri.

2.2 Costurile Uniunii Monetare

Cel putin unii le considera atat de importante incat ar putea balansa beneficiile. Marea Britanie pare a se fi acrosat ea insasi de aceasta idee.

(1) convergenta si ZMO. Ciclurile economice ale diferitelor tari nu arata inca convergenta de tip Sachs(1997). E nevoie de masuri diferite pentru tari diferite. Se poate recurge, deocamdata, numai la politica monetara, la instrumentele ei specifice, inca neeficace.

(2) costurile de tranzactie. Sunt cele de planificare si organizatorice si nu vor fi platite numai de bancile centrale, ci va ramane o parte sa fie suportata de agentii economici. Firmele sunt asteptate de o perioada de adaptarare la moneda unica.

(3) ajustarea cursului de schimb. Fiecare tara va avea de platit, vizavi chiar de eliminarea costurilor presupuse de stabilitatea cursurilor initiala monedei unice. Fiecare tara isi pierde, prin suveranitatea monetara initiala, posibilitatea de a interveni in reglarea problemelor care altadata presupuneau simpla ajustare a cursului. Exemplul cel mai la indemana este fireste cel al soldului balantei externe nationale. Un alt capitol de costuri survine aici din mai marea expunere a fiecarei tari la socuri, fata de situatia traditionala, mult mai mica mobilitate politica impotriva oricaror amenintari (Whittaker 1996). Se pierde din vedere si masura in care exporturile, in speta politica exporturilor mai serveste ajustarilor de curs si balanta externa, ca in cazul clasic(Ramb 1997).

(4) stabilitatea preturilor - reapare si ea si pe partea costurilor, ca obiectiv, in corelatie cu somajul si cresterea economica. Pozitia antiinflationista este preponderent germana. Exista exemple de tari al caror obiectiv antiinflationist a reusit (Columbia), dar in favoarea recesiunii si deci pe seama altor indicatori sacrificati.

(5) pierderea suveranitatii monetare - vine in continuarea costurilor legate de cursul de schimb. In realitate, se pierde intreg instrumentarul politicii monetare, esentialmente oferta de moneda si nivelul dobanzii, deci toate vechile obiective ale acestei politici, in final somajul si cresterea economica.

(6) reducerea independentei fiscale (Krugman si Obstfeld 1994) opereaza serios, cu efecte pe termen lung. Iar pe trmen scurt se cere adaptarea la echilibrul bugetar, care sa asigure stabilitatea monedei unice.

(7) efecte asupra pietei muncii. Aici revedem o diferentiere specifica importanta fata de situatia SUA. Aceasta din urma piata este mai flexibila, angajatorii sunt mai relaxati in a angaja si concedia, iar angajatii migreaza mai usor intre regiuni (Krugman and Obstfeld, 1994). Gedmin(1997): nimeni in Europa nu este interesat in cresterea acestei piete.

Cu cat mai rigide sunt atat piata muncii cat si nivelul salariilor, cu cat in Europa persista si o traditionala cultura corporatista si cu cat ajustarile nu sunt de asteptat nici pe calea politicilor monetare, in prea mare masura, cu atat se impune aici o reforma serioasa, care sa insemne de fapt schimbarea conditiilor nationale. Pe partea corporatista europeana, este vorba de acumularea grupurilor de interese, in sensul in care si asociatiile angajatilor au un cuvant mai greu de spus decat in America.

Un raport al OCDE din 1999 (OCDE 1999) arata, pentru perioada respectiva ca numai 1,5% dintre angajati din UE se foloseau de dreptul de a lucra in alte tari ale Uniunii. Lista costurilor si efectelor negative ale Uniunii Monetare isi gaseste "varful" in eventualitatea destramarii ei. Costurile implicate ar fi realmente incalculabile si nici nu s-ar limita la zona Euro sau la tarile Uniunii Europene. Viitorul globalizarii insusi va suferi o mare lovitura.  

In fine, succesul monedei unice va facilita accesul fiecarei firme la capital, deci va reduce costurile de capital ale firmelor in totalitate. De gasit aici si o sursa de competitivitate externa unionala. Pe de alta parte insa, acest avantaj macro de sursa micro va presupune ca unele firme isi vor pierde totusi, in prima instanta, avantajul comparativ in raport cu altele, mai puternice. Dar o astfel de situatie nu este asteptata sa dureze, tot datorita monedei unice. De asteptat astfel cresterea competitivitatii generale a Uniunii, paralel cu topirea avantajelor comparative intra-zona.

Alta concluzie preliminara poate fi atribuita lui Yves-Thibault de Silguy (1998e). Euro era pasul final inspre o piata europeana unica. El opereaza inspre reducerea costurilor de tranzactie, intarirea concurentei si astfel reducerea nivelului preturilor in zona Uniunii. Mai departe, un mediu economic mai dinamic, cu noi oportunitati investitionale.

Si pentru investitorii americani, companii publice sau private, o piata unica europeana de capital va fi mai interesanta, iar un astfel de trend incepea mai demult si evolueaza astazi mai departe. Euro insusi devine o moneda de investitie atractiva.

Industriasii trebuie insa sa se pregateasca temeinic pentru noile conditii, fie ele astfel favorabile. In ce priveste partea deciziei politice, lucrurile au fost facute - este de asteptat sectorul privat sa reactioneze la nivelul asteptarilor.

3 Uniunea Europeana si Euro in viata internationala

3.1 Se dezvolta utilizarea internationala a Euro

(i)         Lansarea Euro a fost un succes Euro joaca pe picior de egalitate cu dolarul pe pietele obligatare internationale. In primul trimestru 1999, emisiunile in Euro reprezentau ceva mai mult de 44% din totalul emisiunilor mondiale de obligatiuni. Pentru comparatie, partea emisiunilor in cele 11 monede participante in anul anterior, 1998, se cifra la numai 36% din acelasi total. Iar primele trei trimestre ale Euro aduceau mai bine de 1.200 de emisiuni de titluri. Euro este, astfel, ceva mai mult decat simpla insumare a fortelor specifice ale monedelor pe care le-a inlocuit. Numai cursul de schimb al noii monede europene nu reusea de la inceput sa capteze increderea operatorilor. Dar nici ingrijorator nu ajungea sa fie. De altfel, si marjele potentiale de apreciere ii sunt importante - si ceva mai multi indicatori se exprima astfel; spre exemplu cursurile la termen.

(ii) Euro este un instrument de crestere a influentei Europei in lume. Pana la 1 Ianuarie, 1999, relatiile financiare mondiale erau dominate de departe de dolar - vezi 50% din tranzactiile comerciale si 80% din operatiunile de schimb valutar. Citim aici disproportia intre rolul comercial al SUA (18% din exporturile mondiale) si rolul dolarului pe scena monetara internationala. Acest dezechilibru nu putea favoriza stabilitatea in sistemul monetar international. Este deopotriva adevarat ca slaba sensibilitate americana la inflatie nu face din cursul doarului o preocupare a Rezervei Federale. Este vorba aici nu atat de o critica fata de autoritatile americane cat de o consecinta inevitabila a rolului pe care biletul verde a ajuns sa il joace in lume. Reamintim expresia fostului Secretar de Stat american, James Connolly O astfel de politica, a "neglijentei benigne", nu are mai putin un impact real asupra sistemului monetar international, iar europenii nu sunt singurii in suferinta. Poate Europa sa se lase condusa de terti asupra manierei propriei expresii internationale ?

(iii) Introducerea Euro schimba datele problemei.

Reechilibrarea (ponderilor relative) in cadrul SMI ofera posibilitatea dezvoltarii incontinuare a cooperarii internationale pe plan monetar. Pentru prima oara reiese interesul comun al tutuor actorilor - nimeni nu poate trece cu vederea ceea ce i se intampla celuilalt partener principal; nici "dulcea neglijenta" nu mai poate aduce solutia problemei, in contextul crescutei interdependente.

Interesul specific crescut al europenilor este acela de a-si defini pozitia intr-o singura voce, in instantele monetare si financiare internationale - vezi informale, ca in cazul G7, sau formale, ca in cazul FMI. Consiliul European de la Viena a si stabilit aceste modalitati de reprezentare. Mai intai, aceasta reprezentare sa fie tripartita: Consiliul Uniunii, Comisia si Banca Centrala (BCE). Se pare ca americanii contesta, chiar refuza aceasta optiune. Miza dezbaterii devine astfel una politica.

3.2 Europa si Parlamentul European

Europa este deja prima putere economica si comerciala din lume. In mod iminent, cea mai mare putere monetara. Trebuie sa isi ia destinul in propriile maini si sa isi decida si rolul diplomatic, cel putin pe masura puterii economice proprii si dincolo de fondurile cu care ea finanteaza lumea a treia. Yves-Thibault de Silguy (1999) aminteste si de Bosnia-Hetzegovina, unde europenii au finantat integral reconstructia aeroportului international de la Sarajevo, dar numai americanii erau invitati la inaugurare. Anecdota este sugestiva pentru ceea ce Europa a facut si pentru ce ramane de dorit sa faca.

Parlamentul European a sustinut de la inceput UEM, plus a semnalat cateva lacune ale Tratatului. Conform Tratatului, BCE, aidoma IEM in prealabil, trebuie sa prezinte rapoarte anuale de activitate Parlamentului. Iar acesta din urma sa organizeze dezbateri pe acest subiect.

Tot Parlamentul are dreptul sa fie consultat in legatura cu numirea presedintilor si membrilor consiliului de administratie al BCE(IME). In detaliu, Parlamentul are o subcomisie monetara proprie, iar aceasta lucra inca din vremea IME (presedinte, Baron Lamfalussy) cu cateva criterii de evaluarea capacitatii profesionale a acestor persoane.

Si totusi situatia nu este inca ideala. Gradul de informare a Parlamentului este relativ redus, daca nu foarte redus fata de necesar. Parlamentul isi reclama un rol mai larg de participare la UEM si la politica monetara a BCE. Doreste un dialog constructiv pe chestiunile monetare, inainte de toate o informare asupra politicii monetare. Dreptul la independenta principiala a politicii monetare este unul subinteles si indispensabil. Se face insa loc unei usoare lipse de responsabilitate democratica in sanul sistemului, iar Parlamentul se reclama a fi centrul de greutate al acestei laturi. Incepand cu transparenta si dialogul asupra politicii monetare, aspect democratic care nu pune nicidecum in dificultate independenta BCE. Cu atat mai putin stabilitatea monedei, ca obiectiv politic al acesteia.

Aditional monedei unice europene: Mecanismul Cursului de Schimb (ERM II)

ERM a fost introdus in martie, 1979, odata cu Sistemul Monetar European (SME), acesta din urma, la randul lui, decis de Consiliul European de la Bruxelles din decembrie, 1974. Intentia declarata era aceea de reducere a fluctuarii cursurilor de schimb. ERM a functionat pana in 1999, la inlocuirea SME de catre moneda unica, Euro, diferenta dintre ERM si ERM II constand in referinta fiecaruia: ECU - moneda de cont a SME, pentru lgislatura acestuia --, respectiv Euro - ERM II fiind aplicabil monedelor tarilor membre UE si ne-membre Zonei Euro (UME) .

ERM II se deosebeste de ERM, nu atat ca functionalitate - vezi intervalele de fluctuare a cursurilor admise de unul si de celalalt --, cat chiar in continutul stiintific: ERM era legat de functionarea Sistemului Monetar European (SME) - unui sistem monetar international, dupa reguli "de manual" similare contextului (mecanismului) instituit si la Breton Woods - si respectiv de moneda de cont centrala acestuia, in vreme ce ERM II tine acum de teoria zonei monetare optime (ca la Mundell si McKinnon), iar aceasta numai partial, ca si de Euro, ca moneda acum efectiva. Zona ERM II este numai o parte a zonei monetare atribuita monedei Euro, in sensul binecunoscut teoriei, dar realmente cea care intereseaza forurile Comunitare. Nu se confunda aceasta zona monetara, atribuita monedei europene in conditiile teoriei binecunoscute, cu ceea ce deja este incetatenit in limbajul curent, drept "Zona Euro", sau "Euroland".

Iar cealalta parte a zonei monetare a monedei europene ar putea fi costituita de totalitatea teritoriilor nationale cu monede oficial ancorate de aceasta. Ar intra aici economii cu sau chiar fara perspectiva aderarii la Uniunea Europeana - si ne-am putea gandi la cazul Rusiei, nedoritoare de aderare, dar destul de influenta in zona; iar dezbaterea ar putea fi extinsa si la alte cazuri si situatii.

Or, diferenta de conditie dintre cele doua componente calitativ diferite ale zonei monetare a Euro - si exterioare Euroland -- se rasfrange categoric si in conditia marjei de fluctuare admise - de sau pentru una dintre parti exista regimul ERM II, cu fluctuari de curs reduse, in scopul eliminarii sau reducerii la maximum a efectelor de diferentiere in economia reala intre tarile membre; dimpotriva, in exteriorul UE, regiunile ancorate de moneda europeana isi pastreaza propriul management al cursului de schimb, permitandu-si marje de fluctuare mai lejere si poate cu efecte corespunzator diferentiate in economia reala. Aceasta pentru a intelege ca si marja de fluctuare a cursurilor poate juca un rol.

Concomitent, insa, ceea ce reglementeaza regimul ERM II este articolul 121 al Tratatului Uniunii (Maästricht, 1992), care defineste acelasi regim prin: respectarea marjelor de fluctuare normale, prevazute de mecanismul cursurilor de schimb () pentru cel putin doi ani, fara devalorizarea monedei." Tratatul nu impune insa "anticamera" numita ERM II viitoarelor state aderente la moneda unica, ci Protocolul propriu (97/C236/03), intrat in vigoare, aidoma monedei unice, la 1 ianuarie, 1999, urmareste:

inlesnirea recastigarii convegrentei monetare intre tarile membre UEM si UE;

testul real de stabilitate a cursului de schimb;

astfel, siguranta in ce priveste viitoarea economie participanta la UEM;

formarea experientei bancilor centrale, adecvate UEM.

Banca Centrala Europeana (BCE) recunoaste explicit inexistenta unei strategii unice de trecere la adoptarea monedei Euro, ca si a unei politici unice a BCE fata de toate tarile in aceasta situatie[12] -- lasandu-se astfel loc strategiilor nationale, in acest sens, una in care tot bancile centrale nationale isi pastreaza initiativa.

Rezultatul deasemeni recunosccut este diferentierea de conditie, strategie si obiective politico-manageriale ale diferitelor tari membre ERM II. Joaca aici fiecare rolul sau componentele specificului national de felul functionarii sistemului bancar, pietele financiare autohtone sau gradul de deschidere economica (externa). Spre exemplu, tari precum Balticele (Estonia, Letonia, Lituania) si Malta si-au pastrat prioritatea stabilizarii cursului de schimb, in vreme ce Ungaria si Slovacia urmaresc stabilizarea inflatiei, impreuna cu cursul de schimb ca obiectiv ajutator, iar Cehia si Polonia isi pastreaza "tinta inflationista", in conditiile cursului de schimb fluctuant - aceasta este categoria de obiective pastrate si de Romania, stat inca nemembru ERM II. De cealalta parte, insa, toata aceasta diferentiere urmeaza sa conduca la acelasi obiectiv al stabilitatii preturilor, in ansamblul regiunii, iar aceasta in conditiile restructurarilor importante urmand sa aiba loc in noile tari membre UE, in contextul integrarii acestora. Presiuni importante, in special asupra acestor economii, se fac si se vor face prezente la nivelul bugetelor nationale, astfel asupra ratei inflatiei - care resimt si liberalizarile de preturi in curs --, contului curent al balantei externe si, din nou, cursului de schimb.

Literatura de specialitate analizeaza contextul participarii economiilor nationale la ERM II si sintetizeaza aici patru categorii de probleme: (1) momentul optim al aderarii (la Protocolul) ERM II); (2) nivelul stabilizarii cursului de schimb si respectiv marja (banda) concreta de fluctuare; (3) durata participarii.

Nimeni nu impune conditii prealabile aderarii la ERM II - cum ar fi cazul fie al pre-negocierilor pentru aderarea la UE sau al criteriilor de convergenta, in cazul aderarii finale la moneda Euro --, dar specialistii convin unanim ca este nevoie de doua lucruri. Mai intai, reformele structurale, liberalizarea economica si cea a preturilor si, in fine, consolidarea fiscala. De cealalta parte, participarea la ERM II se vede obligata a se antrena in contextul politicii monetare, in ansamblul ei, si nu ca o chestiune in sine, sau separata.

Se are in vedere, din nou, pozitia paritatii centrale a cursului de schimb - cursul fata de moneda Euro, diferentiat de expresia sa numerica fata de celelalte monede (valute). Evaluarea se ceere a avea loc la momentul adeerarii si nu este o chestiune simpla din punct de vedere tehnic - intra aici in analiza si o gama larga de indicatori macroeconomici, dar si o perioada prealabila suficient de intinsa pentru a lua in considerare stabilitatea tuturor acestor valori, in conditiile specifice. Sunt inclusi in analiza si factorii speculativi, impreuna cu forta lor de impact; la care se adauga si eventualitatea re-alinierii, la nevoie, a cursului, in conditiile de facto ale participarii la ERM II. Banda de fluctuare se stabileste formal, prin acord intre entitatile implicate, sub nivelul fluctuarii standard, iar abaterea de la banda este considerata exceptionala si tratata ca atare.

Restrictia duratei de participare la ERM II este una minima, respectiv de doi ani. BCE constata ca statele membre prefera, in general, trecerea la adoptarea monedei Euro imediat dupa aceasta perioda, si chiar pastrarea celor doi ani de ERM II la capatul altei perioade, incepand imediat dupa aderare, dar recomanda cazual perioade mai lungi, cu atat mai mult pentru situatii volatilitate accentuata a cursului, prezente cu oarecare frecventa (Andreescu 2005[iii]).

In privinta noilor tari membre -- tarilor aderente la UE in valurile 2004 si 2007, cu precadere cele central si est-europene post-comuniste --, Polonia, Cehia si Ungaria prefera sa nu adere la moneda unica inainte de anul 2010 - Ungaria isi propune anul 2011, iar celelalte doua tari anul 2014. Dimpotirva, o tara mai mica, cum este Slovenia, este deja membra a uniunii monetare, iar Balticele se grabesc, la randul lor. Diferentierea dintre aceste tari iesite din tranzitia post-totalitara este accentuata de adoptarea de catre cele din urma a procedurii consiliului monetar, chiar in scopul reducerii marjelor de fluctuare a cursurilor. Se pare ca subzista unele probleme la capitolul inflatie pentru unele dintre acestea.

In privinta Romaniei, obiectivul aderarii la moneda unica este propus tot la nivelul anului 2014, ulterior unui interval de sapte ani (2007-2013) de pregatire cuprinzand componente-obiectiv ca stabilizarea inflatiei la nivel scazut, convergenta ratelor dobanzii si formarea-consolidarea pietei autohtone a capitalului. Strategia Bancii Nationale (BNR) a cuprins un complex politico-monetar si de interventie incepand cu "verbalizarea", continuand cu instrumentarea dobanzilor si atragerea economiilor populatiei si terminand - mai mult de acum incolo - cu interventia pe piata valutara si cea asupra rezervelor minime obligatorii.

5 Alta consecinta: de la fostul Franc Francez

Privita prin prisma teoriei Zonei Monetare Optime (Partea I) si zonarii monetare a lumii de dupa caderea Sistemului Monetar International (SMI) de la Breton Woods (1944-1971), regiunea europeana dinainte de moneda Euro si chiar contemporana Sistemului Monetar European (SME) era cea mai complexa, in raport cu toate celelalte zone monetare ale lumii. In speta, daca Marca Germana (Deutsche Mark) a fost indubitabil moneda zonei europene, tot atat insa ancorarea de aceasta apartinea si unor monede traditionalde si inca influente in lume, cu zone monetare proprii in afara Europei (in lumea a treia), cum sunt cazurile Lirei Sterline britanice si respectiv Francului Francez. A existat si inca exista zona Lirei Sterline (Sterling) in foste colonii britanice si in grupul Commonwealth, desi trendul acestei calitati a monedei britanice este unul de decadere evidenta. Cat despre Francul Francez, situatia este alta din cel putin alte doua puncte de vedere. Mai intai, Zona Francului a fost de la inceput mai organizata si astfel ajutata in gestionarea ei de fosta metropola de la Paris. Apoi, spre deosebire de Lira Sterlina si respectiv de Marea Britanie, Franta a aderat la Euro, iar Francul Francez a fost inlocuit de moneda europeana - in speta, nu mai exista in forma consacrata ca referinta monetara a teritoriilor franceze si fostelor colonii. Era, deci, in afara UE si chiar departe de Europa, automat nevoie de adaptari legale specifice si corelate acordurilor initiale. Aici mai este insa nevoie si de departajarea de regim intre teritoriile franceze de peste mari (Francul CFP) si fostele colonii (Francul CFA).

Teritoriile franceze de peste mari -- e vorba aici punctual de statele Noua Caledonie, Polynesia, Wallis si Furtuna, care se vad confruntate cu o situatie deosebita dupa constituirea Zonei Euro -- nu sunt state membre UE, desi locuitorii lor au cetatenie franceza, astfel beneficiind si de dreptul de alegatori pentru Parlamentul European. In urmatorul rand, incepand din 1945 moneda acestor teritorii este Francul CFP (Colonii Franceze din Pacific), emis de pe teritoriul Frantei[13]. Tratatul de la Maastricht (TUE) contine totusi un Protocol special (nr.13) facand referire la moneda franceza din Pacific , iar Euro susbtituindu-se din 1999 francului francez (FF), Francul CFP se stabilea la 119,3317 CFP pentru 1 Euro. Franta este gata sa asigure moneda Euro pentru teritoriile din Pacific, asteptand in acest sens solicitarea acestora. In ianuarie 2006 Polynesia franceza chiar revenea cu o astfel de solicitare, iar unele tratative se poarta cu Noua Caledonie.

In ce priveste, acordurile dintre Franta si Zona Francului, vorbim de o uniune monetara creata in 1948 si utilizata de un numar de 14 state -- Senegal, Mali, Nigeer, Ciad, Coasta de Fildes, Burkina Faso, Togo, Benin, Camerun, Africa Centrala, Guineea Ecuatoriala, Guineea Bissau, Gabon si Congo Brazavil. Zona beneficia, pana la inlocuirea FF cu moneda Euro, de convertibilitatea in FF de unu (FF) la 50 (franci CFA) intre 1948 si 1994, respectiv de unu la 100, odata cu devalorizarea francului CFA din 1994 (11 ianuarie). Noua moneda europeana impunea deci o alta reglementare de paritate asemanatoare, an conditiile asemanatoare ale acordului unanim atat al tarilor membre Zonei, cat si al Frantei.

Zona CFA este subdivizata in alte doua entitati distincte, fiecare dintre ele dotata cu cate o (super)banca centrala:

Uniunea Economica si Montara Vest-Africana (UEMOA), situata la Dakar;

Comunitatea Economica si Monetara din Africa Centrala (CEMAC), localizata la Yaounde.

Principiile reglementand cooperarea monetara intre Franta si tarile membre Zonei sunt enuntate in conventiile de la 23 noiembrie, 1972, pentru CEMAC, si respectiv 4 decembrie, 1973, pentru UEMOA, si sunt :

• garantarea nelimitata din partea Trezoreriei Frantei pentru convertibilitatea in FF a monedelor emise de cele doua banci centrale;
• paritatile fixe pentru inter-raportarea monedelor CFA, fara limita de suma;
• centralizarea rezervelor de schimb - contrar convertibilitatii nelimitate declarate, bancile centrale africane sunt constranse sa depuna minim 65% din propriile rezerve de schimb intr-un cont de operatiuni al Trezoreriei de la Paris[16].

La 1 ianuarie, 1999, situatia avea sa se schimbe si pentru Zona CFA, asemeni situatiei teritoriilor franceze de peste mari. Avea insa loc aici pastrarea  (prelungirea) procedurii paritare, ceea ce echivala cu o simpla operatiune aritmetica, tinand acum seama, pe langa raportul de paritate FF/Franc CFA, de cel (tot de paritate) Euro/FF: 1 Euro = 655,957 Franci CFA.

Acordul incheiat intre Franta si tarile membre Zonei este insa unul de natura bugetara si de gestiune a conturilor si operatiunilor, si nu de natura monetara; unul in care Trezoreria franceza isi pastreaza competentele. Cu toate acestea, la 23 noiembrie, 1998, Consiliul, printr-o decizie privind "problemele de schimb referitoare la francul CFA si la francul comorian", obliga autoritatile franceze sa informeze Comisia si BCE despre evolutia punerii in practica a acordurilor cu statele membre Zonei si a raporturilor de paritate inter-monetara - acestea din urma, mai ales, fac necesara aprobarea Consiliului, la recomandarea Comisiei, iar aceasta se consulta in prealabil cu BCE.

Cat despre Lira Sterlina, nu se pun deocamdata probleme similare, cata vreme ea inca exista, iar Marea Britanie nu pare, din diferite motive, sa cocheteze cu ideea aderarii la Euro. Oricum, insa, nici metropola nu este implicata institutional in fostul Commonwealth in maniera vecinei ei continentale, poate si datorita a ceea ce descrie in ansamblu plusul de liberalism al modelului anglo-saxon.